Perjoaia rediviva

„Alegeri la Perjoaia” se intitula o scenetă care se juca în anii ’50 în campaniile electorale, când românii erau invitați să aleagă între Ionescu și același Ionescu, partidul propunându-l pe Ionescu și susținându-l tot pe Ionescu (de necrezut: la vot ieșea Ionescu!) Piesa de teatru voia să „vestejească mascarada alegerilor din odioasele vremuri ale burghezo-moșierimii”, demascând ororile comise de partidele istorice, care nu se dădeau în lături de la orice ilegalitate și abuz pentru a-și asigura izbânda la urne. Perjoaia era un cartier rău famat (a avut existență reală), o mahala glodoasă, plină de crâșme, scandalagii, salcâmi, fântâni cu cumpănă, câini vagabonzi și fete triste (vesele la ceas de noapte). Alegerile erau din vreme și meticulos pregătite, ambele tabere păstrând cu grijă în rastel ciomegele de la ediția trecută și creta cu care se desena o cruce pe spinarea celui ce n-a votat cum se cuvine. După cum rezultă din textul piesei (păcat n-o mai joacă nimeni, după cum se va vedea, are ceva ancoră în actualitate!) înainte de păruiala finală, „munca organizatorică” implica „studii de caz” („ăsta, cu cine-i?”), stabilirea metodelor de bruiere a discursurilor (adicătelea, când și cine strigă „huooo!”, când și cât se aplaudă), amplasarea chibzuit resfirată „alor noștri” printre adversari, împiedicarea discuțiilor între „ceilalți”, precum și precizarea locului în care, după închiderea urnelor, se va face plata „prestațiilor electorale”. Totul se făcea deschis, pe față, cu oarece îngăduință reciprocă și chiar prin bună înțelegere, fiindcă „așa se cuvine” (o oarecare prelungire în actualitate ar prezenta-o luptele cu bâte de la Rugionasa, în care cei din Deleni și cei din Văleni se trăsnesc cu ciomegele-n cap în ultima zi a anului fiindcă… așa-i tradiția). Caragiale n-a scotocit cu condeiul până și-n mizeriile fetide de tip Perjoaia, el i-a văzut doar pe cei din clasa politică „superpusă”: „Cațavencu (de abia se mai stăpânește) mă gândesc… la țărișoara mea…(plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (același joc de amândouă părțile)… la progresul ei! (asemenea, crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) Ionescu, Popescu, toți (foarte mișcați) :Bravo!” Precum face, acum, și marele mișculaționist Burleanu: el vede în alegerile de la FRF cea mai sinistră farsă electorală de la Perjoaia încoace, trecând chiar și prin întreg repertorul electoral dejist-ceaușist, un semn al întronării democrației și un pas înainte pentru afirmarea fotbalului românesc! Culmea culmilor nerușinării: iată declarația președintelui FRF: „Cred că din această victorie întreaga societate românească are de învățat. Este posibil ca în România toate persoanele care doresc să-și asume funcții publice trebuie să arate că sunt integre, corecte și demne”. Citesc și nu-mi vine să cred: „integre, corecte și demne” a spus? Ptiu! Doamne, ce nerușinare! Până la urmă, mare noroc are țara asta de trădători: ca și Kovesi, Burleanu a fost terminat moral (ceea ce, după cum se vede, nu-l deranjează deloc; dimpotrivă!) de unul dintre ciracii săi, care a drenat către presă înregistrarea ședinței pregătitoare a alegerilor. Secretă, desigur, fiindcă, la noi, tot ce-i important este secret pentru nație. Altfel, discursul triumfal al lui Burleanu trebuia pur și simplu acceptat! Nicio deosebire între strategia de la Perjoaia: „studii de caz”, bruierea discursurilor, dispunerea fidelilor în sală, împiedicarea comunicării între adversari (s-a propus până și… bruierea telefoanelor!!). De bâte n-a mai fost nevoie, contondența Federației având la dispoziție alte mijloace, de la biciușcă la zăhărel. Iar democrația simulată (și, fundamental, desfigurată prin manevrele pre-electorale) a dus la incredibila situație în care prezentul și viitorul fotbalului românesc l-au decis 254 de votanți, dintre care doar 7 (șapte!!) reprezentanți ai Ligii I! Cineva spunea, prin 2009, că românii nu știu și nu-s capabili să-și aleagă conducătorii. Așa-i. Și-i avem pe cei care-i merităm.