Perje din Chile!

Am cumpărat prune deshidratate. Chiar bune! Sunt comercializate de Cooperativa SC Depal SRL din comuna Dăești-Sâmbotin, județul Vâlcea. Cum se știe, dealurile Vâlcei sunt pline de livezi. La prima vedere, de apreciat faptul că rodul prunilor mioritici este trimis în magazine făr-de sâmburi, prelucrat curat, ambalat cum se cuvine, „europenește”, în pungi ermetice, spuzite cu sumedenie de inscripții prevenitoare de tipul „copiii mici trebuie supravegheați când consumă acest produs”. Cum să-i lași nevegheați taman la prune? Toată copilăria am înfulecat în neștire perje, cu o negrijă care, vai de mine, putea să-mi cauzeze. Ferice, am scăpat nevătămat!
Surpriză: când citesc inscripțiile până la capăt, aflu un amănunt: „țara de origine – Chile”. Care va să zică, sătenii din Dăești aduc perje din celălalt capăt al pământului, spre a le ambala și vinde în România! De ce să se complice, să curețe copacii de uscături, să-i stropească, să se cațere la cules? Nu-i mai simplu să bată depeșă în celălalt capăt al mapamondului și-apoi s-aștepte vaporul din Valparaiso care să traverseze Atlanticul (ori Pacificul, ruta exactă n-o știu)? Așa-i și-n fotbalul românesc: de ce să creștem jucători, când putem lesne să-i aducem din afară? Gogoșari din Turcia, fotbaliști din Insulele Capului Verde!
Se insinuează și o problemă mai amară, care a bântuit, încă de la jumătatea secolului XIX, și alte domenii ale spectacolului public. În urmă cu 150 de ani, la Iași se punea o întrebare asemănătoare, numai că se referea la… teatru. Primăria subvenționa copios trupe străine (italiene, franțuzești, rusești), acordându-le sume mult mai consistente decât părăluțele picurate cu lingurița în contul teatrului autohton. De altfel, și mai înainte, înșiși domnitorii Gh. Bibescu în Muntenia, Al. Sturza și Gr. Al. Ghica în Moldova au subvenționat ani în șir trupe străine, ajungându-se ca franțujii de la „Théâtre de varieté” să beneficieze de o grație financiară mult mai generoasă decât teatrul autohton. Este motivul pentru care, în 1839, bătrânul Costache Caragiale și-a mutat trupa de la Iași – unde credeți? – la Botoșani (oraș care, în 2018, este plasat oficial – ce prostie! – de către contabilii Ministerului Culturii mult înaintea Iașului în clasamentul „vitalității culturale”!!). Sigur că realitatea vremurilor apuse era alta: teatrul românesc aproape că nu exista, abia se născuse. Și când încă n-ai, ce să faci, aduci din străinătate.
Numai că astăzi importăm cartofi și roșii, și ceapă, deși pământul românesc ar putea ostoi cererea de alimente a unei jumătăți de Europă! Și tot așa cum lăsăm culturile tradiționale în paragină, se părăginește și fotbalul nostru. De când n-ați mai văzut un meci între echipe de „pitici”? Parcă n-au fost niciodată! La vremea copilăriei mele, întâlnirile echipei „mari” erau prefațate obligatoriu de meciuri între formațiile de copii ori de juniori. Într-un singur cartier al Sucevei, Ițcanii, ființau vreo cinci-șase echipe de „pitici”, iar meciurile lor adunau la stadionul „CFR” toată suflarea fostei comune limitrofe.
Sigur, vremurile s-au schimbat, altele-s și țelurile, și tentațiile. Maidanele au dispărut, majoritatea odraslelor rubiconde de azi stau cocoșate pe telefonul mobil și tabletă, învață sârguincios engleza, scriu agramat românește, în loc să citească marea literatură, se nutresc copios din rezumatele pe Google și „consumă”, sub privegherea nutriționistului, perje exotice aduse de țăranii din Dăești. Unde ni-s juniorii? De unde să țâșnească fotbaliatorii de azi și, mai ales, de mâine? Naționalele de juniori încasează bătăi rușinoase când scot nasul în lume, iar când e să alcătuim reprezentativa „mare”, suntem obligați să recurgem la aceeași listă în care fiecare e mediocru în felul său. Dacă n-avem, ce să facem, importăm: ardei grași etichetați în portugheză, varză, roșii din polistiren… și, în Liga întâia, jucători de mâna a treia. Care vin în România pentru bani și-atât. De ce n-avem? Asta-i întrebarea. Marea întrebare. Răspunsul se știe. Degeaba se știe.
PS
Evit pe cât pot, în această rubrică, subiectele cu iz politic. Dac-o mai fac, rar, (politicalele, indiferent dacă vin de pe „dreapta” ori de pe „stânga”, într-o societate ca a noastră, net și păgubos divizată, au devenit întru totul repugnabile) o fac doar atunci când sunt depășite flagrant limitele. Am auzit-o pe dna Gurghiu tunând și fulgerând la adresa întârzierii cu care acredităm, în legislație, prezumția de nevinovăție. Păi tocmai dumneaei combătea (taman pe invers!) adoptarea cuvenitelor măsuri legislative! Ceea ce-mi amintește o replică dintr-o piesă a lui Ion Băieșu: „auzi, eu îi dau o palmă și tot el spune că eu i-am dat o palmă!”