Mă număr printre norocoșii care au atins cu talpa și au pipăit cu vederea, mărturisesc năucit, pământul Chinei. Între multele fenomene care tulbură mersul în general monoton al lumii începutului de mileniu III este și miracolul economic chinez. Nu mă pricep la indici contabili și procente, n-am decât vagi atingeri cu piața (cu Piața Matache!), sunt ageamiu în materie de bursă. Vizitând China însă, am rămas uluit de avântul fără egal pe care îl înregistrează nu de la un an la altul, ci de la o lună la alta acest colos cu peste un miliard de oameni. În plus, pe lângă miliard mai încape populația a încă zece Românii. Beijing-ul bicicletelor de ieri e unul al aglomerației automobilistice din marile orașe europene. Shanghai-ul, cu zonele libere de alături, concurează cu atât de newyorkez-ul Hong Kong. O agitație pur capitalistă într-o lume care, formal, ține ideologic de comunism. China, prin produsele ei, omoară orice concurență. Am rămas năuc să găsesc ceasuri elvețiene de 30.000 de dolari (originalele) cu 15 dolari bucata, copii perfecte realizate de meșterii chinezi. Mi-am luat un asemenea ceas și l-am dat unui bătrân ceasornicar de pe Calea Griviței să-i schimbe cureaua. Omului îi tremurau mâinile. „N-am avut așa ceva niciodată în atelierul meu. Nu mă pot atinge de o asemenea valoare”. N-am să pricep niciodată cine-i lasă pe chinezi să copieze mărcile celebre de ceasuri din lume și să le vândă nu numai în târgurile din Beijing, ci și la Viena sau NewYork fără probleme.
Miracolul chinez sperie. Sperie marile economii mondiale puse în fața unui adversar nemaiîntâlnit. Oricum, până acum nu l-au luat în seamă. Secretul? Disciplina de fier a chinezilor, pretențiile rezumate, libertatea dată de autorități discret și eficient. Cum să nu-și facă Cannon, de pildă, fabrică în mlaștinile de lângă Shanghai? Terenul nu costă nimic, e dat gratis de chinezi, impozitele sunt nule un număr mare de ani, muncitorul cel mai scump primește 100 de dolari pe lună. Asta în condițiile în care majoritatea chinezilor se mulțumește cu un venit de 10 dolari pe lună.
Una din bucuriile mele a fost s-o sun pe mama, la Sângeru, de pe Zidul Chinezesc. Mama, care n-a ieșit și nici nu mai are șanse să iasă pentru că s-a prăpădit, nici în Bulgaria, aproape că nu m-a crezut. China, îi spuneam eu la telefon, este o nebunie, un vacarm logic, o zminteală perfect stăpânită, o angajare nemiloasă a individului în raport cu societatea și cu el însuși.
Șocul gazetarului cu aplecări literare capătă însă accente și interogații de alarmă în cancelariile lumii occidentale. Cu cât sunt mai mari puterile și economiile lor, cu atât frica de China este mai pronunțată. Cum să faci față acestui concurent? De unde să faci rost de muncitori de super-elită disciplinați și exacți ca niște roboți pe care să-i plătești cu 40 de dolari pe lună?
Iată de ce semnalul venit din Vest, cu tot tărăboiul aferent, că hainele chinezilor care până una alta au ținut de frig majorității săracilor din România (și nu numai lor) sunt toxice, nu m-a mirat. Cât adevăr e aici și câtă nevoie de discreditare a adversarului?
De două, trei ori pe an piața americană aruncă la gunoi produse chinezești. Firește cu un mare tam-tam de presă. Pasta de dinți e cancerigenă. Țoalele, mai ieftine de o mie de ori decât cele produse de economia americană, sunt contaminate cu sifilis. Nasturii chinezi sunt halucinogeni. Acum o lună, în România jucăriile chinezești, mai ingenioase
și mai ieftine decât cele autohtone, au fost decretate periculoase pentru sănătatea pruncilor patriei. Așa să fie? Așa o fi! Eu unul am însă vagi bănuieli că dedesubt sunt baionetele concurenței nemiloase și armele secrete de apărare în fața „pericolului chinez”. Și eu cred că acest pericol economic există , dar în fața lui nu putem lupta decât cu armele pe care le folosește dintotdeauna economia performantă. Nu șmecheria cu microbul gripei pitit în gulerul cămășii chinezești va dărâma economia chineză, ci soluțile reale ale perfomanței. Produceți mai bine și mai ieftin decât asiaticii și totul va fi OK. N-am zis bine Unchiule Sam?
