Există locuri pe care ne dorim cu ardoare să le parcurgem liniștit cu pasul, dar când în fine o facem, o puternică dezamăgire ia locul satisfacției mult așteptate. Cunoaștem cu toții acest gust al dezamăgirii, pe care eu l-am simțit din plin săptămâna trecută, în cimitirul Père Lachaise din Paris, unde visam de ani și ani să mă plimb, pe un traseu pe care inima, doar ea, dictatoarea, îl stabilise. Mormintele celor care mi-au făcut viața mai frumoasă: Oscar Wilde, Chopin, Enescu, Delacroix, Gilbert Becaud, Yves Montand alături de Simone Signoret… Poate și oleacă de Balzac, dar destul de oleacă…
Cu părere sinceră de rău o spun, dar ceea ce am văzut a fost doar un fel de vânătoare de autografe. Turiști cu hărți în mână – în frunte cu japonezii pe care nici sfârșitul lumii nu pare capabil să îi țină acasă – căutând amplasamentele mormintelor, doar pentru satisfacția de a se trage în poză, deasupra locurilor unde muritori celebri nu au chip să se odihnească.
Taca-taca, taca-taca… aparatele răpăie ca niște cuiburi de mitraliere, ciuruind fără îndurare somnurile de veci. Pe fețele deseori stupide ale turiștilor, devine lizibil regretul că mâinile scheletice nu pot ieși din pământ, ca să le semneze în carnețelele de autografe «cu simpatie pentru micuța japoneză Hai-fa-n-fân». Firesc, locul de veci al recent răposatei actrițe Annie Girardot este cel mai expus vânătorii de fotografii și de autografe. Dar nici Jim Morrison, liderul formației Doors, nu are timp să se plictisească…
Monumentul funerar al lui Oscar Wilde îl reprezintă pe scriitor deplasându-se în felul său reprezentativ, adică în zbor. În piatra monumentului, iubitorii artei sale au scrijelit cu recunoștință câteva superbe vorbe de duh ce-i aparțin, pe care le-am recitit cu plăcere. «Pot rezista la orice, mai puțin la tentații» sau «La controlul vamal, nu am nimic de declarat, cu excepția geniului meu» sunt doar două dintre ele.
Ce păcat că japonezii nu stau mai mult pe acasă…
