Pentru Obraznici

Acesta este ultimul meu articol. Îl voi folosi pentru a răspunde la două întrebări.
Prima întrebare. Mă voi întoarce în România în luna mai, la terminarea masterului? Risc, când scriu despre acest lucru, să apar ca un nesimțit care a prins o șansă, a luat o bursă și acum are o bruscă amnezie pentru locurile de unde a plecat. Pe deasupra se mai crede și foarte important.
Singurul motiv pentru care scriu despre această întrebare este fiindcă articolele mele s-au numit jurnal, iar întrebarea aceasta m-a frământat multă vreme. Răspunsul este că nu știu încă. Iau în considerare mulți factori. În primul rând, mă gândesc la ce este mai bine pentru mine și pentru familia mea. Apoi, mă gândesc la toate promisiunile pe care le-am făcut celor de acasă și oamenilor deosebiți de la Comisia Fulbright, la contractul pe care îl am cu ei. Acestea sunt primele și cele mai importante lucruri.
Iau, însă, în considerare și toți oamenii care îmi spuneau înainte să plec că doar în noi, în tineri, stă speranța României. Iau în considerare și faptul că nici o autoritate nu pare să vrea cu adevărat înapoi tinerii plecați la studii în afară. Timp de ani de zile s-a spus că tinerii care au beneficiat de Bursa „Guvernul României” nu pot fi angajați în administrație din cauza conflictelor cu legea funcționarului public. Totuși, când a fost vorba de protejarea clientelei politice, partidul reformist și anti-comunist de la putere a schimbat aceeași lege într-o singură zi. O singură zi, oameni buni… Ceaușescu moare a doua oară, în mormânt, de râs. Vrea cu adevărat România să se schimbe sau nu? Dacă da, cum de noi, românii, ținem încă cu dinții de toate apucăturile primitive pe care le avem : corupție, șpăgi, furturi, nesimțire ? Vor românii să trăiască într-o lume decentă ? Dacă da, cum de intelectualii României se rezumă la acțiuni pasiv-agresive, de genul grevelor generale, în loc să se implice proactiv în funcții și decizii, de la sate până la marile orașe? Vanghelie poate și ei nu?
Iau în considerare și oamenii cinstiți care își duc viața și muncesc pe brânci pentru a-și crește copiii, așteptând un semn de speranță. Și la cei care au avut curajul să își ia istoria în piept pe străzi în 1989 și 1990. Datorită lor, în primul rând, eu pot acum scrie. Mă gândesc și la domnul Doru Mărieș și la soldatul nebun care în 1989 s-a dus cu mâinile goale în fața tancurilor rusești ce așteptau pe podurile de la Prut, ca să le atragă atenția tovarășilor că țevile tunurilor au depășit linia graniței. Mă gândesc și la scutul american și la armata sovietică din Transnistria. Domnul Iliescu, probabil, speră și acum, după 20 de ani, să-și vadă visul cu ochii: momentul când armata rusească intră în România.
Mă gândesc și la tinerii care acum cresc într-o lume tulbure, cu valori confuze. Lor am să le spun un singur lucru : dragii mei, îmi citiți numele în ziar, însă nu sunt cu nimic mai special decât voi. Cei de la liceul „Ștefan cel Mare”, întrebați-vă profesorii. Prin anul 3, pe bună dreptate, nu eram cea mai admirată persoană de pe holurile liceului. Sunt un om mediocru, în care unii au văzut câteodată ceva. Am crescut în aceleași blocuri din Burdujeni ca și voi. Am mers printre aceiași câini fără stăpân, aceleași gunoaie și gropi. Am vrut să-mi arăt, însă, că pot să mă implic, că pot mai mult, că pot să schimb ceva, că pot să ajung să îmi exprim opiniile liber și public, chiar și la 25 de ani, fără să mă trimită tata în Parlamentul European.
A doua întrebare. Ce s-au vrut aceste articole?
Singurul răspuns pe care îl pot da este unul în amintirea unei ore petrecute cu un om foarte special, pe nume Ștefan, vara trecută, pe o bancă din parcul Copou din Iași. Articolele mele nu s-au vrut decât o poznă. Am fost obraznic. Iar în România, din ce în ce mai mult, exact cei care ar trebui să fie obraznici nu sunt.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright