Mulți tineri au picat examenul de bacalaureat, ceea ce a stors lacrimi amare, a condus la deznădejde, la gesturi disperate, sinucigașe. Cei care au reușit să treacă acest „examen de maturitate” surâd, se bucură cu o intensitate ce ne amintește de entuziasmul tinerilor revoluționari din decembrie â89. Să privim însă realist reușita și eșecul, îndrăznind să formulăm o întrebare aparent ineptă și dezarmantă: „Și ce dacă?”. Ce dacă ai eșuat? Cum ne învăța unul dintre cei mai bogați oameni ai planetei, Donald J. Trump: „Priviți soluția, nu problema!”. Nu are rost să ne consumăm energia plângându-ne de milă, ci să căutăm soluții, oportunități. De exemplu, în toamnă se organizează o altă sesiune pentru bacalaureat, tinerii se pot angaja sezonieri sau să se orienteze spre o meserie etc. Un alt aspect, marile personalități nu au excelat neapărat la învățătură, nu au fost olimpici, și-au descoperit calitățile excepționale mai târziu decât majoritatea.
Pe de altă parte, ce dacă ai reușit? Cei care au obținut diplomă de bacalaureat, chiar cu nota maximă, trebuie să își relativizeze succesul, pentru că succesul cere consecvență, iar ceea ce se învață în facultățile românești nu îți oferă neapărat un serviciu bine plătit sau siguranța locului de muncă.
De aici nu urmează însă a conchide cu un „vanitas vanitatum” care să ne paralizeze acțiunile, cufundându-ne în resemnare. Mai inteligent ar fi poate să schimbăm perspectiva asupra acestei situații-limită și să ne interogăm întâi cu privire la sensul profund al cunoașterii. În al doilea rând, să analizăm motivațiile care au determinat reacții atât de intense ale elevilor față de atitudinea corectă, morală a profesorilor.
În contextul în care sistemul educațional românesc este criticat pentru că oferă cunoștințe care nu aduc profit, sunt inaplicabile în practică, se pune problema mizei cunoașterii: la ce bun cunoașterea? Care este rolul cunoașterii, profitul, banii? Cunoașterea prezintă, desigur, rol practic, utilitar, dar și educațional, de șlefuire a unui caracter. Avem nevoie de școală pentru a ne cultiva sensibilitatea și mințile, pentru a deveni oameni. De aceea, nu putem elimina rolul esențial al religiei în școală, dar și al altor discipline laice, numite adesea „dexterități”: muzica, educația fizică, desenul sau, la alt nivel, logica și argumentarea, filosofia, psihologia, sociologia. Aceste materii nu se predau numai pentru ca profesorii respectivi să mai aibă ore, să nu își piardă pâinea, ci și pentru formarea armonioasă a copiilor noștri, pentru ca ei să dobândească instrumente de gândire corectă, să își dezvolte simțul responsabilității, să poată lua deciziile cele mai bune pentru ei și comunitate.
Din nefericire, cunoștințele pe care le dobândesc elevii în școală nu le formează întotdeauna un caracter frumos, iar profesorii nu sunt întotdeauna modele de moralitate și profesionalism. Mai mult, aspectul informativ al cunoașterii prevalează nu doar celui formativ, ci și celui utilitar. Nu corelăm ceea ce învățăm în liceu și facultăți cu ceea ce se cere pe piața muncii, iar o specializare teoretică extraordinară poate fi un handicap social enorm. Nu angajează nimeni un „dinozaur” informațional. Dar nici un potențial partener de viață nu este atras să își întemeieze un cămin cu cineva care știe multă carte, dar nu își poate întreține familia.
Copiilor noștri ar trebui să le spunem adevărul, întâi să le transmitem credința dreptslăvitoare, ortodoxia, dar să îi pregătim și pentru lumea în care s-au născut. Ori, în orizontul acesta lumesc, esențialul înseamnă: permis auto și un automobil, o casă, calculator, cunoașterea a una sau două limbi străine, abilități și cunoștințe din domenii practice, nu doar teoretice (să știi să sudezi, să lucrezi cu instalații electrice, să montezi parchet, gresie, faianță, să repari diverse). Societatea umană, cu cât este mai săracă, are o nevoie mai aprigă de un om multilateral sau enciclopedic. Și invers, pentru a supraviețui, individul trebuie să se priceapă la cât mai multe, să aibă spirit și inițiativă antreprenorială.
În al doilea rând, conflictul elevi-profesori-părinți descrie o situație cu un mare coeficient resentimentar, în care se reproșează profesorilor că nu au fost „îngăduitori”, că nu au permis să se mai copieze, ca în alți ani. Corectitudinea manifestată de profesori este incriminată ca imorală pentru că ar fi motivată resentimentar, din dorința de a-i pedepsi pe elevi. Este adevărat că putem fi morali din motive resentimentare, așa cum au argumentat filosofi precum Friedrich Nietzsche și Max Scheller. „Vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri”, profesorii pot fi corecți din răzbunare pe elevii care și-au etalat luxul tot anul, care i-au disprețuit și umilit în mod constant. Elevii se plâng și ei, din invidie, că nu au putut să copieze ca alte generații, pentru că intuiesc motivația impură a moralității unor cadre didactice.
Să înțelegem reacția tinerei generații ca pe o sete puternică de adevăr, de seriozitate, de dreptate nu doar în fapte, ci și în inimă, de curățenie în gânduri și simțiri, de rigoare. Nu există faptă morală absolut pură, cum arăta și Immanuel Kant, desăvârșirea este nesfârșită. Dar Domnul Hristos ne învăța să facem binele motivați nu de dorințe omenești, de slavă, de cinste sau de alte patimi (orgolii, resentimente, ambiții), ci numai din iubire pentru El, ca numele Lui să fie slăvit de oameni prin conduita noastră ireproșabilă. Tinerii ne simt și îi putem sminti și prin faptele noastre așa-zis bune, morale și drepte, dacă nu avem și inimile curate. Să fim autentici, să le oferim tinerilor o educație sinceră!
Prof. Constantin GHIȚĂîn Ziarul Lumina
