Pentru mine contează

Bănuiesc că doar întâmplător, pe Internet, ar putea da peste cele scrise de mine vreunul din „clienții” acestei rubrici. Desigur, e vorba despre cei pe care-i atac aici, cel mai adesea (îmi place să cred) cu destulă justificare. Am și eu, ca tot omul, fixațiile mele și de aceea se întâmplă să lovesc și fără motiv, doar așa, fiindcă „mi s-a pus pata”. Tocmai de aceea, deși e puțin probabil ca „aleșii” mei să și citească, mă simt obligat, atunci când greșesc, să dau dovadă de fair play și să-mi cer cuvenitele scuze. Pentru ei, mai mult ca sigur că nu contează. Pentru mine, da. Bucuria mea de a fi greșit, atunci când e vorba de o întâmplare nefericită, e enormă. Dacă vă amintiți, după ce joi scrisesem că ăsta ar fi momentul în care să dăm marea lovitură, ulterior, sâmbătă, analizând anunțata componență a formației, concluzionam că suntem mai degrabă aproape de un dezastru decât de fericire. Argumentul meu suprem era că 6 din cei 11, adică tot ce însemna apărare, nu-mi inspirau nici un pic de încredere. Ei bine, acest 0-0, un rezultat absolut memorabil (totuși nu excepțional!) este tocmai rezultatul prestației excepționale (și memorabile!) a întregii noastre apărări. Prima și cea mai mare surpriză: „Guriță” care, pentru prima oară după mulți ani, nu mi l-a mai reamintit pe Iosif Boda (cum, care?, „hipopotamul transpirat”!). A alergat mult și cu folos, dublat la fix de un Bănel care, deși de multe ori i-a încurcat pe ai noștri (zbătându-se haotic, cu disperarea celui care vrea să facă mai mult decât e nevoie), slavă Domnului că i-a încurcat și mai mult pe olandezi. Tamaș, deși a vorbit altă limbă decât Lobonț în vreo 2-3 rânduri, n-a ieșit nimic rău, cum nici micile greșeli ale lui Raț n-au fost altceva decât mici greșeli. Iar dacă ar fi să dau și calificative, atunci cele mai mari, la egalitate cu Mutu, le-aș acorda celor pe care i-am făcut praf aici cel mai mult și mai des: Goian și Rădoi. Ei, cred eu, au fost cheia egalului, închizând perfect centrul apărării. Retrag acum, cu scuze sincere, apelativul de „mălai mare” cu care i-am „salutat” aici, de nenumărate ori și promit că, oricât ar greși de acum înainte, pentru mine vor rămâne, amândoi, eroii acestui meci. Alături de Pițurcă, omul care din cea mai grea săptămână din viața lui a ieșit învingător. A ales tactica potrivită, ceea ce înseamnă totuși știință, nu barbut. Bravo, Piți.