Pentru foștii președinți de țară pilele nu mor

Acum câțiva ani, Emil Constantinescu a fost fotografiat cu niște gărzi de corp, asigurate de Serviciul de Pază și Protocol din bănuțul public. Două limuzine cu girofar, umplute cu cinci vlăjgani cu mâna mângâind țeava pistolului, îl preumblau pe fostul președinte pe unde îl mânau treburile sale de pensionar. Măsuri inutile de siguranță, pentru că nimeni nu și-ar pune mintea cu el.
Pe la coada mandatului său de prezident al țării noastre, Constantinescu a fost victima unui atentat public ce s-a lăsat cu scurgeri masive de lichid. A fost acela singurul atac fizic suportat vreodată de un președinte românesc, lucru ce-l face pe Emil demn de ediția românească a Cărții Recordurilor.
Cum, nu vă amintiți? E vorba de teroristul sângeros care a golit între ochii prezidențiali conținutul unei călimări pline cu cerneală, așezând un albastru profund pe prima figură din stat. Poate că pare ciudat, dar eu sunt de părere că-l prindea bine albastrul, așezând o oarecare expresivitate pe fața sa cam incoloră. Ca să nu mai vorbim că cineva, aflat în trecere pe la locul faptei, ar fi putut trage concluzia că Emil are sânge albastru.
Albastru sau de altă culoare, sângele lui Constantinescu nu s-a prea văzut. La un moment dat, s-a și recunoscut învins de serviciile secrete, de parcă nu le-ar fi avut chiar el în subordine.
Un impotent, într-un cuvânt. Un ins de care ți-e și jenă să-ți amintești. Tocmai de aceea a intrat bine în uitare.
Acum două zile, i-am auzit surprinzător numele pronunțat. Nu era vorba de el, ci de fiică-sa, Norina. Care era numită într-o funcție la Ambasada din Roma. O funcție de aia, rezervată doar românilor cu două perechi de testicule sau româncelor cu două perechi de ovare.
Îmi pare rău că societatea civilă nu a reacționat la această numire. Deoarece este clar că în cazul de față a funcționat din nou una din acele pile care în România nu-și vor toci zimții vreodată.