Pentru – contra

Chiar să vezi și să nu crezi! Citesc sumedenie de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declarația explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferințe personale, dar și luări de poziție anti-sistem. Mai ales literații cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazușopt, uitând (sau neștiind) că una dintre cele patru vinovății descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este co-responsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală și culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă și-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. N-am fost, din păcate, o țară de dizidenți. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câți sunt cei ce au avut curajul ieșirii în agora?
Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că șiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers! De-a dreptul mincinoase sunt necroloagele. Nu le-am acordat prea mare atenție, fiindcă, nu-i așa, despre morți, numai de bine. Ia să le luăm la bani mărunți. Despre prozatorul S.B., Dumnezeu să-l ierte, aflăm că, în vremea lui Ceaușescu, a fost arestat. Și chiar a fost (eram de față): fiindcă a refuzat să curețe cartofi, la cazarmă, a-ncasat pedeapsa unei nopți de arest și a dormit pe carâmbul cizmelor, la arestul unității, alături de alt „dizident” ce nu-și lustruise ca lumea pușca. Criticul Z.S. ne apare, în oglinda cernită a unui necrolog, ca „rezistent” căruia i se interzisese semnătura. Lui, eternul subiect al ironiilor noastre, tocmai pentru că-i aflai semnătura în orice publicație deschideai, de la Oradea la Zimnicea!
Într-un interviu publicat recent, un coleg de generație menționează (cu tâlc!) că sus-semnatul a luat cuvântul, la o întâlnire cu Ceaușescu, alături de Eugen Barbu. Simpla alăturare a numelor sugerează o identitate a intervențiilor. Noroc că, între timp, s-au publicat stenogramele, de unde se poate vedea (n-am făcut niciodată caz!) că, atunci (eram foarte tânăr și mai credeam că „sus”nu se știe ce se întâmplă, de fapt, în câmpul literelor, pe undeva existând o asemănare cu împușcații lui Stalin, ce mureau strigând „trăiască Stalin!”) am cerut dreptul literaturii la adevăr și am condamnat, limpede și explicit, cenzura. Confratele, și el de față, a tăcut mâlc. Acum, încearcă să-și valorifice tăcerea, trecând-o în contul așa numitei „rezistențe pasive”. O doamnă, onorabilă altfel, m-a asigurat că „a fost și ea la revoluție”. Și a fost: după patru zile, cu fiică-sa de mână, a cutezat un tur timid prin Bucureștiul însângerat. Ca-n „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”!
Nu știu – de fapt, ar trebui să scriu că știu – ce-i cu această competiție încrâncenată către asumarea unor merite iluzorii. Se-ncearcă, poate, absolvirea de culpa generală (tot Jaspers: nemții, care l-au ales prin vot pe Hitler, „se considerau mai degrabă victime care ar trebui răsplătite după cumplitele suferințe îndurate, nu învinovățite”), dar și ieșirea dintr-un pentru (în lichidare) și-un contra (în ascensiune) care, de fapt, caracteriza conduita generală (cu excepțiile de rigoare, și într-un sens, și-n celălalt), pentru încadrarea profitabilă între atitudinile contestatare. Cei de vârsta mea cunosc personajele, știu să citească printre rânduri, decelează eschivele, amneziile voite, salturile peste momente azi condamnabile, întru construirea unor biografii contrafăcute. E penibil. Mai cinstit ar fi să exclamăm „ăștia am fost” (sub vremi) și „ăștia suntem” (în libertate). Seneca spunea: „caracteristica vinovaților este neliniștea”.