Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui

Deschideți-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veți fi, încetul cu încetul, vrednici să aveți în voi bucuria și întristarea, moartea și învierea.
Lumea nu cunoaște nimic mai nobil decât chemarea de a fi creștin. Dar cu cît scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoioasă.
Contemplați minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu în creația cosmosului și în plăsmuirea omului după chipul și asemănarea Sa. Ceea ce căutăm noi nu se limitează la efemera viață cotidiană, ci să fim cu Dumnezeu și să dobândim în noi viața în toată amploarea ei, cosmică și divină.
În viziunea noastră spirituală, trebuie să unim ființa cosmică și Ființa divină, creatul și Necreatul.
La început era Cuvântul. Fără El nimic nu există din ceea ce este. În fiecare zi, simțim în trupul nostru experiența chinuitoare a vieții mizerabile. Cu toate acestea, suntem creați după chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vieții noastre îl constituie trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa umană a fost creată de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viața cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veșnicia. După revelație, veșnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtășită.
Pentru a imprima o mișcare perpetuă trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie să nădăjduim în Dumnezeu ca Persoană, adică la ceea ce este desăvârșit.
Cum să ne mântuim? Cum să ne curățim trupul? Cum să ne eliberăm de robia păcatului și de puterea morții? Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră de fiecare clipă, mereu mai accentuată, mai vie. Viața este atât de scurtă și scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.
Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.
Trebuie să învățăm să trăim prin viața veșnică a lui Dumnezeu Însuși. Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă să trăim așa cum a trăit Domnul, să dobândim gândurile și sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vieții Sale pământești.
După căderea în păcat, sufletul omului a devenit câmpul de luptă între Dumnezeu și diavol.
Sămânța pe care Satana a aruncat-o în inima și mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu – s-a înrădăcinat atât de adânc în ființa noastră, încât ne aflăm neîncetat în robia păcatului.
Chiar de la naștere, devenim moștenitorii lui Adam. Putem să trăim starea de cădere, care este o îndepărtare dureroasă de la dragostea Tatălui, ca singură realitate a ființei umane. În lume ne scăldăm în atmosfera și admirația păcatului. Foarte adesea ne rușinăm să ne mărturisim credința, să spunem că suntem creștini… Este greșit!