Îi recunoști, pe bărbați, după baston sau mersul nesigur, pe femei, după o oboseală pe care o ghicești în vorbe, în gesturi, în mimica singurătății. Când nu-i vede nimeni, bătrânii lasă să zburde pe chipul lor toate umbrele întunecate, toate neputințele, toate amărăciunile. În fața nepoților, a copiilor, mimează seninătăți patriarhale și un optimism care se descojește la un contact mai dur cu realitatea.
Zilele acestea i-am văzut în piețele publice, pe o căldură toropitoare, purtând câteva inscripții pe coli A3, decente ca niște cereri de ajutor de înmormântare. Cereau de fapt pensii mai mari. Un ministru îmbrăcat în negru, prevăzut cu goarnă, încerca să potolească nemulțumirile și să promită ceea ce li se promite dintotdeauna. Din toamnă, de prin septembrie, zicea ministrul, după ce vom analiza, după ce vom recondiționa bugetul, după ce vom identifica noi surse, vă promit că voi face tot ce pot. Ce poate face un ministru, fie el liberal, social-democrat, democrat, conservator sau cum o mai fi el îmbrăcat politic? Mai nimic. În România lucrează circa patru milioane de oameni, cu carte de muncă, iar o dată și jumătate pe atâția sunt pensionari. Când pensionarii de azi erau salariații de ieri, echilibrul dintre cei care lucrează și cei care au ieșit la pensie era invers. Dar și atunci pensiile lor erau tot de mizerie.
Îmi amintesc bucuria bietei mele bunice din partea mamei, prin ’91 cred. Bunica era țărancă și se lăsase târâtă în CAP pentru a-și salva fiica, pe mama mea, de riscul de a fi exclusă din facultate. Bunica era bucuroasă pentru că primise o pensie de CAP de 500 de lei. Din acest motiv, cu toate că nu el era autorul acelei inițiative de a da pensii țăranilor, îl vota mereu pe Iliescu. Îi spuneam că în curând cu ăia 500 de lei își va cumpăra un covrig. Într-adevăr, inflația m-a confirmat. Bunica a murit însă cu bucuria că este pensionară.
Pensionarii azi sunt subiectul gras pe care politica românească și-l dispută zilnic. Partidele, de dreapta, de stânga, de centru cer iubirea pensionarilor, iar pentru asta varsă de la balcoanele puterii și opoziției ligheane cu promisiuni. Toți suspină, fără excepție, pentru viața pensionarilor. Toți își înjură adversarii politici, luând drept argument viața mizeră a pensionarilor. Opoziția promite că, ajunsă la putere, va dezlega baierele pungii și va tripla pensiile amărâților bătrâni. Ajunsă la putere e prima promisiune pe care o uită. Fiecare partid are o lege a pensiilor și o strategie legată de pensionari. Între timp au mai murit 500.000. Șocul l-au resimțit și tirajele ziarelor. Pensionarii sunt, erau cei care cunosc exercițiul zilnic al lecturii jurnalului. Ei au fost înmormântați împreună cu mari hălci din tirajele presei. Tineretul internaut butonează presă electronică și se hrănește nu cu literă tipărită, ci cu sunete și imagini din neant.
Domnul Tăriceanu, premier, arată la televizor un chip preocupat de chestiunea pensionarilor, prioritară pe agenda Guvernului. Domnul Geoană, președinte de partid de opoziție, prezintă un chip preocupat identic de chestiunea pensionarilor. Și partidul domniei sale are legi și documente gata pregătite să aducă bunăstarea în apartamentele bătrânilor uitați nu numai de stat, ci și de rude, prieteni, cunoștințe. Domnul Voiculescu, el însuși la vârsta pensiei, și-a preluat pensionarii ca pe copiii lui. Îți dau lacrimile. Numai că lucrurile rămân doar la televizor.
Am văzut marți, în demonstrațiile pașnice ale pensionarilor, și câteva răbufniri „tinerești”. Cine ați fi fost voi dacă nu eram noi, țipă un pensionar cu părul alb, dar încă în fire, bine așezat pe picioare. O femeie cu pălăriuță pe cap și figură de comisar sovietic (poate a și fost!) turuie un discurs care mă face să zâmbesc amar. „Jos cu nemernicii de Văcăroiu și Patriciu. Au vile, au averi. Din cauza acestor oligarhi nu avem noi pensii”. Nu-i greu să descifrezi al cărui fan este agitatorul-femeie. Bieții bătrâni sunt o cocă în mâna celor care îi manevrează cum vor. Sărăcia face plastilina omului mai ușor de frământat, iar politicienii abili o storc în folosul lor. Păcat.
