Pelerinajul are motivații multiple și semnificații spirituale profunde, cînd este trăit intens și înțeles corect. Pelerinii sînt oameni care doresc să viziteze și să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaștele sfinților, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc mari duhovnici renumiți.
– Principalele motive ale pelerinajului
1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea și lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni și prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfînt sau moaștele sfîntului în care și prin care s-a arătat prezența sfințitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-și intensifice credința și iubirea sa pentru Dumnezeu.
2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea și viața spirituală în general;
3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este în sine un act de asceză și o ofranda de gratitudine.
4. Pelerinajul cuprinde și un act de pocăință pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor și rugăciuni de iertare pentru mîntuirea sufletului.
5. Pelerinajul poate fi motivat și de o dorință puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă sau a primi vindecarea de o boală fizică sau psihică.
Semnificațiile spirituale profunde ale pelerinajului arată în același timp folosul său spiritual atît pentru viața personală a pelerinului, cît și pentru viața Bisericii în general.
– Pelerinajul – căutare și experiență a sensului sacru al existenței
În pelerinaj Dumnezeu și omul se caută reciproc și se întîlnesc în mod spontan și misterios. În acest sens, experiența lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.
Avraam părsăește patria sa, Urul Caldeii, și pleacă departe, către o țară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).
Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu Care caută pe om și un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales și binecuvîntat de Dumnezeu. Legătura dinamică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu și călătoria spre locul promis este credința. În acest sens interpretează Sf. Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. „Prin credință, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat de a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge. Prin credință, a locuit vremelnic în pămîntul făgăduinței, ca într-un pămînt străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleași făgăduințe; căci așteptă cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu” (Evrei 11, 8-10).
În Canaan, Dumnezeu se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 18, 1-8) și sînt părinții cu ospitalitate de acesta.
Astfel, Avraam-pelerinul stabilit vremelnic în Canaan devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, Tradiția creștină a contemplat prezența misterioasă a trei ființe cerești (trei îngeri sau Sfînta Treime).
Credința ca experiență a pelerinului spre o patrie sfîntă, cerească, nouă aleasă și binecuvîntată de Dumnezeu este dinamica vieții spirituale în Sfînta Scriptură. Căutarea acestei patrii cerești este în același timp pregustare, prin credință și speranță, a prezenței ei în viața spirituală a credinciosului (Efeseni 3, 16-19). Această dimensiune a vieții creștine de pregustare a împărăției lui Dumnezeu prin credință a fost descrisă în Epistola către Diognet astfel: creștinii „locuiesc fiecare în propria sa patrie, dar ca niște străini… Orice țară străină este patria lor și orice patrie le este o țară străină”.
Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: „împărăția lui Dumnezeu” despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Căutați mai întîi împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), dar și: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).
În ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descoperă sensul cel mai sacru al pelerinajului. Intrarea Sa triumfală în Ierusalimul pămîntesc unde avea să fie răstignit devine prefigurare sau anticipare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc. În Pelerinul-răstignit în Ierusalim, pelerinajul se transforma în Paște (Ioan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), călătoria pămîntească se împlinește în trecere sau mutație cerească: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28). „În casa Tatălui Meu multe locașuri sînt.) Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sînt Eu” (Ioan 14, 2-3; cf. Ioan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).
Pelerinul respins dintre oameni în Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Dar Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul de zid al Ierusalimului pămîntesc, ci din Ierusalimul ceresc al învierii călătorește ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoțit de un pelerinaj interior, spiritual, la „locurile sfinte” din Sfintele Scripturi (Luca 24, 27 si 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzește inimile pelerinilor Luca și Cleopa pentru ca iubirea divină – foc ceresc – le-a atins și le-a deschis inima, iar apoi comuniunea euharistică le deschide ochii sufletului să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casă și ființa lor.
El, Hristos – Pelerinul, se face iarăși nevăzut (Luca 24, 13-35) tocmai pentru ca prin comuniunea euharistică le-a devenit interior. El a devenit viața vieții lor, sensul sacru, ultim și fundamental, al existenței umane sfințită în iubirea veșnică a lui Dumnezeu.
Taina de la Emaus arata ca pelerinajul s-a transformat în Euharistie si templu viu, în Biserica, iar Biserica este pelerina, calatorind spre înviere si pregustînd viata vesnica a Imparatiei cerurilor (Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel omul fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel sfînt gaseste în sfintenie sensul ultim si deplin al existentei sale. (Dr. Daniel Ciobotea)
