Pelerinul respins dintre oameni in Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Dar Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al învierii călătorește ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoțit de un pelerinaj interior, spiritual, la „locurile sfinte” din Sfintele Scripturi (Luca 24, 27 oi 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzește inimile pelerinilor Luca și Cleopa pentru ca iubirea divină – foc ceresc – le-a atins și le-a deschis inima, iar apoi comuniunea euharistică le deschide ochii sufletului să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa și ființa lor.
El, Hristos-Pelerinul, se face iarăși nevăzut (Luca 24, 13-35) tocmai pentru ca prin comuniunea euharistică le-a devenit interior. El a devenit viața vieții lor, sensul sacru, ultim și fundamental, al existenței umane sfințită în iubirea veșnică a lui Dumnezeu.
Taina de la Emaus arată ca pelerinajul s-a transformat în Euharistie și templu viu, în Biserică, iar Biserica este pelerină, călătorind spre înviere și pregustând viața veșnică a Împărăției cerurilor (Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel omul ființă creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt găsește în sfințenie sensul ultim și deplin al existenței sale.
Pelerinajul are și un sens profetic pe care un teolog contemporan în descrie astfel: „Aceste adunări ale unui popor (de pelerini n.n.) care cântă credința sa simbolizează și inaugurează adunarea multiplă a neamurilor (națiunilor), anunțată în ultimele capitole ale (cărții) lui Isaia și marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam încoace toți oamenii credinței sunt de altfel pelerini mergând prin pustie către țara făgăduită; puțin câte puțin ei își dau seama ca Hristos îi însoțește pe cale și îi invită să-L recunoască” (Luca 24, 35)
În locurile de pelerinaj vin oameni diferiți din regiuni sau țări diferite. Motivațiile și dorințele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinței, sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinților patroni spirituali ai acestor locuri.
– Lumină și frumusețea de pe fețele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii
Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte: „Locurile de pelerinaj atrag turistul și pelerinul, tânărul și bătrânul, omul sănătos și bolnavul, familiile și indivizii, evlaviosul și curiosul, cel care face milostenie și hoțul de buzunare, cel ce caută de suflet și negustorul. Natura însăși a pelerinajului face ca diferențele sociale obișnuite să dispară, căci pelerinii în marea lor diversitate trăiesc experiența unui loc comun, bazat pe experiența unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuși reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor al lui Dumnezeu efectuând pelerinajul vieții, ci încă mai mult realitatea umanității însăși, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanității se poate vedea și trăi oarecum în pelerinaj”.
Experiența pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieții spirituale și de întărire a credinței.
În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credință mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostru de a fi prezenți acolo. În general pelerinii sunt oameni însetați de mai multă viața spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obișnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutină. În pelerinaj Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.
Când pelerinajul este însoțit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri duhovnicești cu alți pelerini, el este un izvor de bucurie și pace interioară, un prilej de îmbogățire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viața și activitatea lor. Lumină și frumusețea de pe fețele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaștele sfinților, icoanele sfinților și persoane cu viața smerită și sfântă devine izvor de bucurie, iubire și luminare interioară a pelerinului. (Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)
