Pelerin spre casa de veci a Sfântului Ștefan cel Mare

Fiecare început de iulie îndreaptă gândurile românilor ortodocși către Sf. Ștefan cel Mare. Sute de români ajung pe 2 iulie la Mănăstirea Putna, cea care găzduiește, de peste 5 secole, rămășițele pământești ale sfântului ei ctitor.
Mănăstirea Putna este cunoscută până departe, în lumea largă. Puține mănăstiri se bucură de un astfel de privilegiu. Unele au rămas cunoscute doar în ținutul în care se găsesc, altele știute doar de sihaștri și, mai târziu, de credincioșii din satele megieșe. Faima Mănăstirii Putna se datorează slăvitului ei ctitor, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, al cărui mormânt a fost așezat cu mult timp înainte de trecerea sa la cele veșnice în biserica acestei mănăstiri, plină de istorie, sfințenie, taine și poezie.
Mănăstirea Putna a început a se zidi în anul 6974 (1466), iulie 10. De multe ori. Măria Sa Ștefan, însoțit de boieri și de copiii de curte, a căutat loc de zidire pe valea pârâului Putna, îndată după bătălia de la Chilia (25 ianuarie 1465), la îndemnul unui sihastru vestit – Daniil – înaintea căruia Vodă venea să-și plângă păcatele și să ceară sfat.
„Unde au căzut săgeata unui copil din casă…“
„Ștefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul… dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcutu pristolul în oltarii. Pus-au și pe trei boiernași de au tras, pre vătaful de copii și pe doi copii de casă. Deci, unde au căzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița“, spune cronicarul. Voievodul însuși a venit să vadă cum înaintau lucrările de la ctitoria sa. În 1469, zidirea se isprăvise. Sfințirea a avut loc la 3 septembrie 1470. Despre acest eveniment, cronica glăsuiește: „În anul 6979 (1470), august 20, au venit tătarii mulțime mare și s-au bătut cu ei Ștefan Voievod la dumbrava de la Lipniți. Și a gonit urma lor și a luat toată prada lor. Și apoi s-a întors cu izbânda și a venit să sfințească hramul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu cu mâna preasfințitului mitropolit, chir Teoctist, și a episcopului Tarasie și cu egumenii tuturor mănăstirilor. Și la Liturghie au fost la Jărtfelnic, de toți, în număr de 64 de arhierei, preoți și diaconi, septembrie 3, sub arhimandritul Ioasaf“.
Incinta, turnul de la intrare și restul fortificațiilor au fost ridicate la 1481, după cum arată pisania așezată pe turnul de la intrarea în mănăstire; „Binecinstitorul domn a toată Țara Moldovei, marele Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit și a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481)“.
La Putna, în așteptarea învierii
La câțiva ani după terminarea zidirilor, mănăstirea a trecut prin foc. Un nimicitor incendiu produs în 1484 avea să afecteze parțial biserica și în întregime celelalte construcții. Marele Voievod a înnoit mănăstirea, făcând-o mai frumoasă decât la început, i-a dăruit sate și moșii, vii și prisăci, robi și nenumărate danii, dreptul de a judeca și a strânge venituri, dar mai ales atenția sa și dorința de a fi îngropat aici. După trecerea sa din această lume, la 2 iulie 1504, trupul Marelui Voievod a fost adus într-o mare procesiune de la Suceava la Putna și a fost așezat sub lespedea de marmură de Carrara, pregătită din vreme. Strămutarea la veșnicele lăcașuri n-a mai fost completată pe piatra de mormânt, pentru că Măria Sa, Sfântul Ștefan, trăiește încă în inimile moldovenilor. N-a îndrăznit nimeni să-i scrie ziua și anul morții.
În perioada următoare, mănăstirea a trecut prin mari încercări: incendii, alunecări de teren, cutremure, numeroase războaie și devastarea monumentului. Câțiva domni și slujitori ai Bisericii au rectitorit mănăstirea, oferind importante danii pentru refacerea bisericii, a chiliilor și zidurilor dimprejur: Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu (deși unii nu-l consideră ca atare), Gheorghe Ștefan, Eustatie Dabija, Iacob Putneanul, Vartolomeu Măzăreanu, Gherasim Cucoșel, Teoctist Arăpașu și alții.
Loc binecuvântat în care s-a plămădit cultura
Pe lângă însemnătatea istorică covârșitoare, Mănăstirea Putna a fost un loc în care s-a plămădit cultura și în care nenumărați monahi au ostenit pentru a transmite și semenilor lor lumina cărții. Îndată după sfințirea ei, Putna, alături de mai vechile mănăstiri Neamțu și Bistrița, a devenit unul dintre cele mai importante centre de cultură și spiritualitate.
Împreună cu întâiul egumen, Ioasaf, au venit de la Neamț iscusiți caligrafi și miniaturiști, printre care se aflau Nicodim și Casian, ucenicii vestitului Gavriil Uric. Între lucrările de mare valoare copiate la Putna amintim: „Cuvântările“ Sf. Ioan Gură de Aur, realizate de Chiriac (1470), Tetraevangheliarele scrise de Nicodim (1473), Paladie (1488-1489) și Spiridon (1502), Liturghierul lui Ghervasie și „Leastvița“ Sf. Ioan Sinaitul, a monahului Vasile (1472). În aceeași vreme, Evstatie compunea texte de muzică psaltică. Tot între zidurile mănăstirii s-au scris cele două Letopisețe (numite de la Putna), s-au brodat epitafe, acoperăminte pentru cele sfinte și pentru morminte, veșminte etc., toate acestea făcându-l pe un cunoscut istoric de artă al secolului XX să afirme că muzeul de la Putna este unul dintre cele mai însemnate din întreaga lume. Școala de la Putna, ilustrată prin figurile călugărilor anonimi, dar și a luminaților cărturari Iacob Putneanul și Vartolomeu Măzăreanu, a avut o importantă contribuție la formarea prestigiosului centru de cultură de la Putna. Aceasta a fost prima „academie“ de teologie de la noi, cu mult înainte de înființarea școlilor de teologie de astăzi.
O pagină luminoasă în istoria acestui neam
Pe lângă slava extraordinară pe care a cunoscut-o în istoria ei, Mănăstirea Putna a trecut și prin zile grele, de mare încercare, în timpul ocupației austro-ungare, mănăstirea a trecut printr-o perioadă de criză, cu monahi puțini, cu drepturile îngrădite și cu riscul de a fi închisă, așa cum s-a întâmplat și cu alte mănăstiri din imperiu.
Istoria acestei mănăstiri încape în câteva tomuri și nu poate fi rezumată în câteva pagini. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că trecutul ei strălucit constituie o pagină luminoasă în istoria acestui neam.
Spre Putna își vor îndrepta mereu pașii fiii acestui pământ. Din istoria ei, presărată cu multe împliniri, dar și cu multe încercări, trebuie să învățăm cu toții. După trecerea furtunilor, Mănăstirea Putna poartă strălucirea aurului și are statornicia stâncii.
(Arhim. Timotei AIOANEI)