Pelagră, diaree, stop cardiac!

Cum am mai scris, nu-s sigur că moartea lui Navalnâi a survenit zilele trecute în urma unei decizii exprese a lui Putin, da-i neîndoielnic că „țarul” poartă întreaga vinovăție pentru uciderea celui mai autorizat candidat să-i ia locul la Kremlin în cazul ipoteticii deșteptări a Rusiei din letargia politică a ultimelor decenii. Lista celor asasinați de Putin vehiculează insistent 5-6 nume mai „sonore” (Politkovskaia, Litvinenko, Nemțov, Skripal, Berezovski) și nu se prea știe că-s mult mai mulți cei care și-au pierdut viața în asasinate politice comandate și trucate post-mortem prin diagnostice și narative inventate. Într-un grad sau altul, unii doar incomozi, alții de-a dreptul primejdioși, cu toții contestau putinismul: omul de afaceri Rapaport, critic al războiului din Ucraina, „a căzut” de la fereastra hotelului din Washington, Maganov, directorul Lukoil, care a denunțat public invazia, tot așa, „a căzut” de la fereastra unui spital, de la fereastră s-au prăbușit și Vladimir Bidanov, și magnatul Pavel Antonov. De decese mai mult decât ciudate au avut parte și ministrul presei, Mihail Lesin, ziaristul Hlebnikov, politicianul Iușenkov, avocații Markelov, Magnițki, Baburova, ori Estemirova, colaboratoarea Annei Politovskaia. Post-coafarea crimelor prin false legendări are veche tradiție în Rusia și s-ar merita să aflăm barem câte ceva despre uciderea programatică a basarabenilor membri ai „Sfatului Țării”, cei care la 27 martie 1918 au votat unirea cu România. Câteva secvențe: preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteți acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, ați votat dezlipirea Basarabiei de Rusia și unirea ei cu România. Recunoașteți acest fapt?” „Da, recunosc.” După luni și luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan. Diagnosticul, „inflamațiune intestinală”, merită reținut pentru a se vedea câtă imaginație au putut proba doctorii pușcăriilor și lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Țării condamnat sau nu la moarte… să rămână în viață. Și Gh. Druță, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni și de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu știe unde a fost îngropat și cu atât mai puțin cauza morții. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iași, distins cu cele mai înalte ordine naționale, Coroana României și Steaua României, este arestat în noiembrie 1940. Răspunde simplu și demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Își va sfârși zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk. Tot numai peste un an moare și Vladimir Bodescu, în știuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”. Alt fost marinar, moșierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Țării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică ați promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri în pușcărie cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, și el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, ești dator să rămâi.” Și a rămas. Este condamnat la moarte prin împușcare. Sentința n-a trebuit dusă la îndeplinire fiindcă, în 1941, același medic de pușcărie îi semnează actul de deces, afirmând că deținutul a răposat în urma „bolii miocard decompensat”. „Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfiește să recunoască țăranul… ucrainean Ștefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – își dă sufletul în închisoare și, fără stabilirea cauzelor morții, este aruncat în groapa comună (august 1941). Gavriil Buciușanu, împușcat în 1941, n-a fost un filo-român. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte, cu strămoși sciți, și că „limba moldovenească” este deosebită de română. N-a contat. Ca membru al Sfatului Țării, a fost condamnat la moarte și împușcat. Ioachim Archip nu recunoaște, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Țării, dar actele se pare că pot demonstra contrariul; pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia – va fi repede răpus de un „stop cardiac”. Deputații rămași în Basarabia au avut, toți, același sfârșit: moartea, fie prin glonț, fie datorită regimului de detenție „special”; judecați, nejudecați, au fost uciși unul după altul. Au scăpat doar refugiații peste Prut (avea să-i caute, după 1944, „mâna lungă a revoluției” manevrată de NKVD). Un singur membru al Sfatului Țării a izbutit să dea cu tifla tuturor celor ce-l hăituiau: Ilie Cătărău – probabil, cel mai formidabil aventurier al Balcanilor, pornit dintr-o închisoare românească spre a ajunge… rege într-o insulă din Polinezia! Despre el, cu alt prilej.