Multe dintre sentințele lui Evagrie Ponticul, ale cărui scrieri sunt cuprinse în Filocalia românească (vol.I), se referă la stăpânirea gândurilor și neîmprăștierea minții prin concentrarea, cu ajutorul rugăciunii, la esența dumnezeiască. Să recunoaștem că un atare pericol îl pândește nu numaidecât pe monah, pe care acest sfânt părinte îl are în vedere, ci pe orice persoană, indiferent de contextul în care trăiește, de implicarea sa în concretețea dezlănțuită a lumii. „Dacă nu te poți liniști ușor în părțile tale (adică, în forul tău cel mai adânc, n.n.), grăbește spre înstrăinarea cu voia și întărește-ți gândul spre ea… Te sfătuiesc, iarăși: iubește înstrăinarea, căci te izbăvește de împrejurările ținutului tău și te face să te bucuri numai de folosul minții.” (p. 47)
Este vorba de o înstrăinare de relele vieții, de tumultul lumii ce te face să stai departe de esență. „Taie legăturile cu prea mulți, ca să nu te pomenești împresurat la minte și să fugă liniștea de la tine” (p. 48). Nu trebuie să înțelegem, prin aceasta, că lumea este abandonată, ci că o vizezi mai bine când te situezi „dincolo de ea”. Că îi poți, astfel, arăta rănile și-i faci pe oameni să devină mai conștienți de căderile lor. Situarea „în afară” îți conferă privilegiul unei „vederi” mai în cunoștință de cauză. „Spre credincioșii pământului să fie osteneala și dorința inimii tale, și spre râvna ei de-a plânge” (p. 48), mai adaugă pătimitorul întru Dumnezeu.
Osteneli ce scot spiritul din toropeală
Cu o subtilitate demnă de un mare psiholog, Evagrie pătrunde adânc în etiologia patimii și a greșelii, sugerând și căile de a nu cădea în ele. „Gândurile necurate primesc multe materii pentru creșterea lor și se întind după multe lucruri. De fapt, ele trec oceane cu închipuirea și nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimii. Dar cele ce sunt cât de cât curățite sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că patima e slăbită” (p. 71). Rătăcirile, reveriile, slobozirile gândurilor se cer ținute în frâu până la alungarea lor totală. De la ele începe răul. Gândul o poate lua aiurea, tulbură întreaga ființă, ne face să vedem realitatea altfel decât este ea. O reprezentare împătimită conduce la o falsă „înșurubare” în realitate, la o „de-realizare”, la o „fugă” de ea.
Cum putem stăpâni mintea? Grea treabă, chiar și pentru un monah. Răspunsul este circumstanțiat la condițiile vieții monahale, vizat cu prioritate de Evagrie Ponticul: „Mintea care hoinărește o statornicește citirea, privegherea și rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala și singurătatea; iar mânia o domolește desăvârșit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare și mila” (p. 74). Observăm un lucru: anume, faptul că „instrumentul” de ținere în frâu a minții nu trebuie căutat în minte, ci înafara ei. Unii s-ar putea întreba dacă nu cumva treaba asta e un simplu paleativ și că o atare rezolvare este una problematică. Oare nu am putea găsi un mecanism de rezolvare tot în interiorul minții? De ce mintea omului nu este suficientă sieși, cel puțin la un moment dat, și tot caută puncte de sprijin în realitate? De ce noesis-ul nu poate ființa autonom, dincolo de ontos sau de praxis? Nu cumva ieșind din minte mare lucru nu facem? Am răspunde negativ la această întrebare. Mai exact, în felul următor: mintea omului nu este în stare să își rezolve propriile dileme dacă rămâne închisă în sine, nu se acomodează la realitate și nu se conformează somațiilor ei. E nevoie de un palier dinafară, „transcendent”, care să-i confere tărie, consistență, reazem. Oare unde poate fi acesta găsit?
Pe lângă recunoașterea gândului ne-curat (ca necesar proces de introspecție, ce deschide un prim pas al vindecării), Evagrie recomandă, așadar, o serie de osteneli ce scot spiritul din toropeală, îl ține treaz, îl umple cu un conținut. Osteneala (grija, suferința) prezentă este precondiția unei bucurii viitoare. „Cel ce rabdă necazurile va ajunge și la bucurii. Și cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute”. Concentrarea atenției spre lucrurile folositoare, privegherea și paza minții de cele rele sunt căi sigure de ridicare și înălțare. Și asta, printr-un permanent efort, printr-o constantă vizare a celor bune. Nu există capăt în acest urcuș. „Nu socoti ca ai dobândit virtute, daca n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotrivești păcatului până la moarte, luptându-te cu el și neslăbind, după dumnezeiescul Apostol.”
Mintea legată de suprafața lucrurilor dăunează rugăciunii
Dar cea mai bună metodă, pe care Evagrie o recomandă, este rugăciunea. Rugăciunea ce este prefațată sau însoțită de o aprigă concentrare a minții. Să-l ascultăm pe Evagrie: „Rugându-te, păzește-ti cu putere memoria, ca să nu-ți pună înainte ale sale, ci mișcă-te pe tine spre gândul înfățișării tale la judecată. Căci, de obicei, mintea e foarte răpită de memorie în vremea rugăciunii”.
Memoria este o întoarcere înapoi, o aducere în prezent a trecutului. Este aceasta o piedică în calea concentrării spre esențial? Ar putea fi, dacă se selectează din trecut ceea ce nu „convine” prezentului, ceea ce alterează o bună fixare pe ceea ce este și pune stavilă spre înaintarea spre viitorul ultim (întâlnirea cu Dumnezeu). „Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minții sau întrebuințarea cea mai bună și mai curată a ei.” Este interesantă această permanentă legătură dintre rugăciune și starea minții. Am zice că rugăciunea nu are nimic comun cu mintea, cu reflecția ci, mai degrabă, este o stare de spirit, o trăire, o contemplație.
Poate că autorul se referă, mai ales, la suspendarea minții, la o eliberare de ea, la acea putere a minții de a nu mai lucra în spiritul ei, la acea forță a minții de a se auto-suspenda. Ne putem gândi, de pildă, că de o astfel de putere are nevoie și artistul, în momentul de grație al inspirației, când trebuie să se lase purtat de trăire și nu de cugetare… Sau, de ce nu, la cel ce iubește și nu mai gândește la ceea ce trăiește…
„Când mintea zăbovește în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplația lucrurilor și să flecărească despre înțelesurile lor care, deși sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minții forma și chipul lor și o duc departe de Dumnezeu.” De această dată, Evagrie ne atenționează că nu orice stare a minții este dăunătoare rugăciunii, ci acea minte strâns legată de lucruri, acea minte de lângă concretețea sau semnificația imediată a lor, care nu e în stare să sesizeze sau să se înalțe către Dumnezeu.
Următoarele două idei ar putea accentua și mai mult cele spuse mai înainte: „Starea de rugăciune este o dispoziție nepătimașă, câștigată prin deprindere, care răpește mintea înțeleaptă spre înălțimea spirituală, prin dragoste desăvârșită”. „Rugăciunea neîmprăștiată este o înțelegere supremă a minții.”
Rugăciunea autentică
Să vedem ce mai spune Evagrie despre rugăciune: „Precum cel mai de preț dintre toate simțurile este vederea, așa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuțile este rugăciunea”. Vederea pe care o vizează Evagrie este una care-l „trage” pe om mai aproape de Dumnezeu. O vedere ce „simte” nu numai ceea ce se află la distanță, ci și ceea ce se află înlăuntru, în sufletul intim. E acea poziționare cu sinceritate față de micimea din noi, pentru a tânji, mai apoi, spre ceea ce este cu adevărat Mare. „Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; și, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primești iertare de la El.” Nu e îndeajuns pur și simplu să te rogi. Sau să fii conștient că trebuie să te rogi. Ruga nu se definește prin amploare, frecvență, cantitate. Adică, prin co-participarea minții, prin co-prezența, prin „frica” și „cenzura” ei. „Precum vederea neacoperită și tare a soarelui din miezul zilei, când luminează mai viu, nu folosește ochiului bolnav, așa nu folosește nici întipărirea rugăciunii suprafirești și cu adevărat înfricoșate, care se face în duh, minții pătimașe și necurate.” Rugăciunea nu presupune constrângerea minții. Și, mai ales, satisfacția că împlinești ceea ce ți se cere, ceea ce „se cade”. „Când, stând în rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea.”
Rugăciunea autentică apare când nu cauți ceva cu orice preț. Și, poate, când nu știi că te rogi, când încetezi să ai… conștiința rugăciunii!
Notă: Citările s-au realizat după „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (traducere din grecește, introduceri și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae), vol. I, Editura Humanitas, București, 2004.
(prof. univ. dr. Constantin Cucoș, sursa: www.ziarullumina.ro )
Pedagogia rugăciunii
