Pedagogia mărturisirii păcatelor

Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii este cunoscută în spiritualitatea creștină și sub numele, plăsmuit de înțelepciunea patristică, de „taina îndreptării” sau, mai profund spus, „taina vieții”. Aceasta întrucât, prin ea, creștinul își regăsește reperul spiritual și moral pierdut prin refuzul conlucrării cu Dumnezeu. Pentru că prin păcatele și patimile cărora, în mod liber, le deschidem ușa ființei noastre, nu comitem altceva decât o sinucidere sufletească, despărțindu-ne de voia și dragostea infinită a lui Dumnezeu. Ei bine, calea întoarcerii, a regenerării, a refacerii acestui „dialog al dragostei” (după cum îl numește părintele Stăniloae), dintre noi și Sfânta Treime se regăsește în acea cutremurătoare și totuși minunată rânduială a spovedaniei. În acel dialog învăluit în taină pe care îl avem cu duhovnicul, în fața icoanei Mântuitorului, sufletul iese mai luminat, mai ușor și mai puternic de fiecare dată. Credincioșii noștri trebuie să știe că nu doar mărturisirea, fie ea și completă a păcatelor sau a greșelilor săvârșite, epuizează Taina Spovedaniei.
Mărturisirea propriu-zisă, însoțită de căință, eliberează, într-adevăr, conștiința de povara unor fapte, atitudini și chiar gânduri pe care le simțim potrivnice lui Dumnezeu sau semenilor. Însă îndreptarea este esențială. Procesul educării duhovnicești și morale a tuturor acelor puteri lăuntrice deturnate de la menirea lor curată și înălțătoare desăvârșește actul mărturisirii păcatelor. Vindecarea modului de gândire, a simțirii și mai ales a puterii noastre voluntare constituie finalitatea Spovedaniei. Harul iertării păcatelor pe care Dumnezeu îl comunică prin Taina Mărturisirii se prelungește, ca putere și dar, celui care conlucrează cu el în pocăință. În acest sens, duhovnicul, după ce a ascultat mărturisirea și a identificat boala sufletească a penitentului, îi adresează îndrumările cele mai potrivite pentru ca persoana în cauză să poată lupta eficient cu păcatul.
Această călăuzire duhovnicească include adesea modalități practice, concepute sub forma unui program de viață moral-creștină (milostenie sub diverse forme, lecturi pentru luminarea credinței, participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie, metanii, rugăciuni de pocăință ș.a.) prin care să lucrăm la însănătoșirea sufletească. În funcție de caz, acest program de viețuire creștinească poate cuprinde și anumite interdicții (printre care, cea mai grea, oprirea temporară de la primirea Sfintei Împărtășanii), însă și acestea îndeplinesc un rol pedagogic, nicidecum unul punitiv. Totodată, aceste măsuri ale disciplinei morale și ale evlaviei ne ajută să înțelegem mai bine viața de credință și să ne-o însușim în mod responsabil.
De aceea, împlinirea canonului și respectarea îndrumărilor concrete date de preotul duhovnic (aspecte ce pot fi revizuite ori dezvoltate pe parcurs, în cadrul unei relații permanente cu acesta) reprezintă jertfa noastră personală adusă ca mulțumire pentru iubirea iertătoare a lui Dumnezeu.
(pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă )