Pecetea cea plină de daruri a Duhului Sfânt

În fiecare etapă a existenței sale, omul se mișcă neîncetat între dat și devenire, între posibilitate și virtute. Teologia ortodoxă explică acest parcurs al omului în dinamica harică a legăturii sale cu Dumnezeu, așezându-i realitatea concretă a Sfintelor Taine. Există astfel o legătură profundă între „pecetea darului Duhului Sfânt” care îmbracă Taina Mirungerii și creșterea în virtuțile teologice ale viețuirii împreună cu Hristos. Sfântul Ioan Damaschinul arată în acest sens că împreunarea concretă dintre dar și virtute își are obârșia în creația primordială a omului. După el, această „profilare ontologică” este împărtășirea perfectă dintre microcosmos și macrocosmos. În ecuația primă a creației dumnezeiești, omul a fost făcut „inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătățile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, inițiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ”. Cu perspectiva darurilor sale, transmise și moștenite ca virtuți, omul „se îndumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființă dumnezeiască” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București, 2005, p. 83).
Legătura dintre dar și virtute vine așadar în mod firesc, tocmai pentru faptul că, în înțeles mistagogic, „continuarea și adâncirea stării de jertfă de la Botez se arată în virtuțile noastre”. Pe de altă parte, urcușul duhovnicesc împărtășit la modul permanent în această lucrare presupune renunțarea neîncetată la egoism și trăirea unei vieți pentru Dumnezeu și pentru semeni. Această stare de neîncetată veghe duhovnicească se hrănește din puterea stării de jertfă a lui Hristos. De aceea, învățătura Bisericii arată că
„prin virtuți ne oferim continuu jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos … virtuțile reprezintă în același timp dezvoltarea vieții celei noi în Hristos și desfășurarea noastră după asemănarea Lui” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, București, 2003, p. 47). În contextul acestei întrepătrunderi și în acord cu învățătura Bisericii se poate spune și mai lămurit că darul primit prin Taina Mirungerii reprezintă virtutea în posibilitate. „Lucrarea pornește de la Dumnezeu, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila; din partea noastră se adaugă bunăvoința. A Lui e propriu-zis săvârșirea, a noastră e numai dorința de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului și întrucât nu «ascundem talantul» și nu «stingem Duhul» ce arde în noi. Adică, să nu săvârșim nimic ce strică vieții sufletului, căci orice lucru de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunătatea omului, cât și simțul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire, ori să arunce coroana biruinței de pe capul său. Doar Însuși Domnul Hristos, Care veșnic este printre noi, sădește în suflete, în chip neînțeles, rădăcinile vieții duhovnicești” (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, București, 2009, p. 31).
Sfinții Părinți au arătat dintotdeauna importanța și necesitatea Tainei Mirungerii, ca taină a virtuților și harismelor duhovnicești. Sfântul Teofil al Antiohiei se numără între primii autori patristici care tâlcuiesc teologic înțelesurile cuvântului „uns”. El găsește astfel echivalența etimologică a apartenenței noastre la Biserică, întrucât ne „numim creștini pentru că suntem unși cu uleiul lui Dumnezeu” (Sfântul Teofil al Antiohiei, „Către Autolic”). În același sens, în acord cu planul existenței noastre liturgice, Taina Mirungerii devine pentru fiecare dintre noi o „cincizecime personală”. Și, cu toate că astăzi mulți nu-și mai dau seama de ele, darurile Duhului Sfânt lucrează în cel botezat și miruns cu sporirea „evlaviei și a rugăciunii, a dragostei și a înțelepciunii”.
(Pr. Ioniță Apostolache , Ziarul Lumina)