Pe vrăjmașii Bisericii nu-i putem ierta

Războiul văzut este războiul dus împotriva răului de toți cei care au înțeles, până acum, că bătălia pentru a ne mântui din mrejele celui viclean nu este numai o bătălie a harismelor, un duel al spiritelor.
* Hristos s-a întrupat, a reabilitate materia (să ne gândim la rolul deosebit pe care îl joacă suferințele Sale trupești, rănile Sale – chiar din punct de vedere metafizic: în episodul cu Sf. Apostol Toma din I. 20, 27 găsim dovada, împotriva oricărui spiritualism exagerat ce tinde să suprime materia, că materia există și, mai mult, slujește drept semn al Vieții de Apoi) și, prin aceasta, i-a impus să participe la lucrarea Mântuirii. Dumnezeul creștin este „Dumnezeul celor vii”, al celor care trăiesc cu toată ființa învățăturile hristice. Creștinul este un om integral, un om cu o puternică tensiune interioară, conectat la voința divină exprimată în dogme și în viața liturgică, cuprins de o sublimă, luminoasă „nebunie întru Hristos” care îi răpește posibilitatea de a opera chirurgicale dihotomii între suflet și trup. Trupul se spiritualizează și sufletul înfăptuiește. E o angajare totală. „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”, a spus Iisus Hristos. Să îndrăznim, deci, să îndrăznim pentru El. Chiar dacă vom greși. Căci creștinismul nu e o religie osificată, o religie a unei metode, e o religie a trăirii și, deci, a riscului. Să riscăm pentru gloria Sfintei Treimi și pentru mântuirea noastră.
Să riscăm să nu îi iubim pe eretici, păgâni și atei. Să riscăm să le amintim că pe vrăjmașii noștri îi putem ierta, dar pe cei ai Bisericii, nu. Să riscăm să arătăm tuturor că nu despre „toleranță” e vorba în Evanghelie, ci despre mântuire. Să riscăm să călcăm în picioare răgușitele trâmbițe cu care înaintemergătorii antihristului își propagă minciunile. Să riscăm să le cerem tuturor intelectualilor români apostați, să-și facă penitență publică și solemnă toată viața lor. Să riscăm să cerem, cu firească supunere, Bisericii Ortodoxe din întreaga lume să lupte pentru restituirea cenzurii religioase a vieții intelectuale și să aprindă candela unui nou Sinod Ecumenic în care să se denunțe toate rătăcirile acestui secol, aruncând anatema asupra lor.
Să lăsăm, așadar, deoparte deșartele învățături ale acestei lumi. Cine vrea „toleranță”, „iubire” și „duh smerit” de la noi, trebuie să fie de partea lui Hristos, nu a diavolului. „Să băgăm de seamă ca nu cumva inima noastră să se facă izvor de moarte! Dacă noi vom supune dorințele ei vocii minții și conștiinței și vom aprinde în ea flacăra iubirii către Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu noi și nimenea împotriva noastră”. (Arhiepiscopul Serghei de Vladimir)
* Dăm, spre pilduire, următorul extras din Patericul Solovățului, una din cele mai importante mănăstiri ale Rusiei pravoslavnice:
„Pentru a mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveț. Locuitorii de țărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioșii părinți, ei socotindu-se moștenitorii întregului țărm și ai tuturor insulelor din marea Albă. Și iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui și cu toată casa, a venit pe insulă și s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioșii Savatie și Gherman nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârșindu-se pravila la chilie, părintele Savatie a ieșit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plînset tare, ca și cum cineva ar fi fost bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatând totul confratelui său. Gherman, ieșind din chilie, a auzit și el țipete și vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: «Când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină și, apucându-mă, m-au bătut cu niște bețe, spunându-mi: plecați din acest loc; vouă nu vi se cade să locuiți aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor. După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuți». Întorcându-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie. Amândoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimântat de vedenie, pescarul și-a luat familia și toată averea și s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălășluiască pe insulă”.
Iată, deci, că Dumnezeu mai „bate și cu parul”!
(Mircea Platon)