Se împlinesc în acest an douăzeci de ani de la revoluțiile din Estul Europei, care au schimbat fața lumii. Din păcate, criza financiară a expus din nou Europa de Est ca un spațiu al vulnerabilității, și, în loc să ne sărbătorească lumea ca pe cea mai reușită tranziție din istoria tuturor tranzițiilor, Occidentul ne privește iarăși cum se uită o mamă la copilul care tușește, cu teama că guturaiul ascunde o pneumonie. Letonia, Ungaria și România își caută salvarea la FMI: restul țărilor se agață de resursele proprii cum te ții în tramvai mai tare când o ia la vale. Iar sărbătoririle de ’20 de ani de la’ programate în toată lumea capătă un aer din ce în ce mai nostalgic și mai redundant: da, am câștigat niște bătălii, dar acum suntem în pragul uneia care pune în pericol ce am câștigat mai devreme. Nu aș fi scris despre asta dacă nu m-aș fi încrucișat vinerea trecută cu o manifestare dedicată anului revoluționar 1989 în organizarea Institutului cultural din Viena, unde l-am întâlnit pe Mircea Dinescu, pe care toată lumea îl cunoaște pentru că a anunțat la televiziune fuga lui Ceaușescu, și pe Radu Filipescu, pe care mai nimeni nu îl cunoaște, deși a fost singurul român care a încercat să organizeze demonstrații contra lui Ceaușescu. Mai exact, o demonstrație, fiindcă Radu a propus un fel de referendum: a împărțit manifeste în care propunea cine este cu regimul să meargă la Casa Poporului, și cine e contra să vină în Piața Palatului. Bineînțeles că singura care a venit în afară de el a fost Securitatea, care l-a umflat și l-a trimis la Aiud, deși era un puști. Mai era de față Vladimir Tismăneanu, care a reamintit faptul că regimului Ceaușescu i se spunea „dinastic” și „sultanistic” din cauza caracterului său de familie.
Am avut audiență mare: dar nu am reușit să scap pe parcursul întregii manifestări de un sentiment de neîmplinire. Suntem grozavi: am dus țara în Europa și NATO. Dar Mircea și Radu își aminteau, în intervențiile lor, cât de singuri erau pe vremea disidenței lor. La fel e și azi. După atâția ani, solidaritatea civică în România rămâne slabă și oamenii care fac lucruri curajoase rămân puțini, admirați de toată lumea, dar neurmați de nimeni. Acțiunea colectivă rămâne problematică: justificarea interesului personal domnește. Atunci era frica, acum e supraviețuirea, dar lumea noastră românească e mai curând preocupată să justifice de ce nu face ceva, decât să facă. Nepotismul și sultanismul revin, în forme penibile. Radu Filipescu e un antreprenor de firmă mică, amenințat de criză. Dinescu s-au prezentat ca fiind cel mai de succes fermier din România, după ce a fost un poet sărac, dar își amintea nostalgic de perioada de după Revoluție, când era președintele Uniunii Scriitorilor, de unde l-au dat jos niște colegi. În plus, am îndoieli cu succesul lui economic. Eroii de ieri nu se simt în vârful piramidei azi și au bănuieli că alții, nu ei, au profitat de pe urma eroismului lor. Așa și e.
O revoluție nu durează două zile, nici două luni, nici măcar doi ani. Diplomatul francez Alexis de Tocqueville a dat cea mai bună definiție, când a spus că putem considera o revoluție împlinită atunci când elita nouă a luat locul celei vechi. Asta e valabil în Germania de Est, unde judecătorii din Curtea Supremă, înalții funcționari și chiar profesorii universitari au fost epurați după 1989. La noi, din prezidiul Academiei la Înalta Curte sau Curtea Constituțională numai figurile comuniste domnesc și fac încă legea. Ținem alegeri, pe care nu le câștigă întotdeauna foștii comuniști, dar puterea lor este înrădăcinată în societatea noastră indiferent cine câștiga alegerile și ne împiedică încă, după douăzeci de ani, să simțim gustul deplin al victoriei noastre.
