Ca în fiecare toamnă, comunitatea românească nord-bucovineană din regiunea Cernăuți și-a cinstit limba neamului la Marea Sărbătoare Națională „Limba noastră cea română”. Grupuri de români din capitala Bucovinei istorice și din localitățile învecinate, mulți dintre ei îmbrăcați în costume populare, frați de dincolo de frontieră, din Suceava, Rădăuți și Botoșani, s-au întîlnit în piața din fața Primăriei, unde se află sediul Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, organizatoarea sărbătorii, și-au pornit cu alai, desfășurînd pe străzi drapelul tricolor, și poposind pentru a depune flori la monumentul Luceafărului poeziei românești (și în semn de respect și frățietate la cel al Cobzarului ucrainean, Taras Șevcenko) către Palatul Tineretului, unde a avut loc manifestarea.
Sub semnul multietnicității bucovinene
Și dacă anul trecut manifestarea, care-i adună laolaltă pe toți cei „de-o ființă și de-o mamă” întru păstrarea identității de neam, s-a desfășurat sub steaua călăuzitoare a Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt, care, „cu crucea și sabia stat-a în calea păgînismului, uriaș, ca un atlet al lui Hristos”, ediția din acest an a stat sub semnul multietnicității bucovinene, aducînd pe scenă, alături de români, formații și interpreți aparținînd comunităților etnice trăitoare în perimetrul comun. Așa că, alături de Corul „Dragoș Vodă” al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, condus de prof. Elena Nandriș, de orchestra de instrumente populare din Herța sau de soliștii Mariana Tovarnițchi (Cernăuți), Diana Velea (Storojineț) sau Marius Zgîianu (Suceava) au evoluat copiii (ucraineni) ai Ansamblului „Izvoraș” din Hliboca (conduși de un român din Noua Sulița), Corul Societății Poloneze din Cernăuți (în care Elena Nandriș s-a încadrat cîntînd împreună în limba română „Suflecată pîn’ la brău”) sau un puști din comunitatea armenească, Edmund Kazarian, care mînuia un acordeon aproape la fel de mare ca el. Desigur, pe scenă au apărut mulți alții pe care, cu regret, nu am acum spațiu să-i pomenesc, aș aminti doar de micuța Svetlana Cuciurean din Ostrița, raionul Herța, care, de după uriașul buchet de flori pe care-l ținea în mîini, a cîntat „Mama poate fi făloasă că mă are” (moment în care-l priveam în sală pe Vasile Tărâțeanu care-și ținea de mînă mama ce ocrotea grijulie în poală teancul de cărți primite în dar de fiul ei).
– „Numaidecît, pînă în toamna aceasta, trebuie să convocăm o Adunare Națională care să pregătească un Congres al Românilor”
Dar „Limba noastră cea română” nu este doar o sărbătoare, ci și (așa cum a spus, în deschiderea manifestării, o frumoasă prezentatoare) „o durere de inimă”. Iar cel care a dat glas problemelor și neîmplinirilor comunității românești nord-bucovinene a fost scriitorul Dumitru Covalciuc, cel care, sub egida Societății Culturale „Arboroasa”, editează Almanahul cultural-literar „Țara Fagilor”. Neîmpliniri care țin și de frămîntările existente în comunitatea românească, de condiția de minoritari a românilor bucovineni, de felul în care sînt tratați de administrația ucraineană, dar și de relația lor cu Țara mamă. „Tot ce am clădit noi în 10-12 ani, totul, noi cu mîinile noastre am distrus și distrugem”, a spus el. „Vorbim de limbă, vorbim de școală dar am uitat de școala din Moldia, din Corovia, din Storojineț; prezența noastră nu e nicăieri. Pe de altă parte, prea mulți lideri apar, prea multe programe și problemele noastre nu se pot rezolva la ziua limbii. Noi, numaidecît dacă sîntem români, pînă în toamna aceasta trebuie să convocăm o Adunare Națională care să pregătească un Congres al Românilor, la care delegații să decidă asupra sorții noastre de mai departe”. „Se creează impresia – a continuat Dumitru Covalciuc încurajat de aplauzele participanților la adunare – că ne certăm nu știu pentru ce. Prea multe probleme se rostogolesc asupra noastră. De 75 de ani noi sîntem aici ai nimănui, sîntem martiri aici. Dacă bunicii și părinții ne-au murit în Kazahstan sau în Siberia, noi trebuie zilnic să stăm pe baricade în apărarea limbii”.
– „Cine-s turcii în Germania și cine-s românii în Bucovina?”
Dumitru Covalciuc nu a ocolit problema învățămîntului în limba română și nici dorința membrilor comunității românești de a recupera Palatul Național al Românilor din Cernăuți: „Ce frumos a vorbit dl. Baglei aici, dar deunăzi ce propunea: ca istoria, geografia și chiar toate obiectele să se predea în limba de stat, că turcii în Germania, vezi Doamne, învață în limba germană. Cine-s turcii în Germania și cine-s românii în Bucovina? Pe de altă parte, noi sîntem uitați și de patria noastră istorică. Mă gîndeam într-o zi: oare de ce nu și-ar lua cineva curajul, în mod oficial, să-și ceară iertare de la neamul românesc din Bucovina, că a fost lăsat de izbeliște, al nimănui. Că mai vine cîte o carte, sau mai este invitat cineva, asta-i incomparabil prea puțin după atîtea pierderi morale și umane. Patria uită că noi sîntem aici. Ne-am ridicat în apărarea fostului Palat Cultural, 7 societăți am semnat două documente. D-l Opaiț a plecat, pe cheltuiala lui, la Kiev și a fost primit, a transmis și pentru Președinția României același lucru cu rugămintea ca președintele să intervină pe lîngă omologul domniei sale ca această casă să nu fie înstrăinată. Curiozitatea este că președintele Ucrainei ne-a răspuns, Ministerul Apărării Naționale a răspuns, numai de la București nu avem nici un răspuns. De fapt, toate memoriile noastre de cînd România democrată are 3 președinți au rămas fără răspuns. Nu sînt consilieri, nu sînt secretari la Președinție sau la Consiliul de miniștri? Sînt, dar pur și simplu am fost lăsați în voia soartei”. „Totuși – a adăugat el – cu toate durerile care se acumulează în sufletele noastre, anul acesta a fost un an rodnic. Vedeți cu cîtă rîvnă gospodarii din Movila s-au apucat să restaureze biserica lui Ștefan cel Mare, cu cîtă dragoste se strîng acum bani la Vancicăuți să se ridice monumentul victimelor staliniste. Datorită unor oameni de suflet din Vatra Dornei s-a reluat repararea, restaurarea unor monumente funerare din cimitirul din Cernăuți. E lucru greu, mare, dar fiindcă avem prieteni și avem sponsori, lucrul acesta se va face”.
– „Noi cîntăm și dansăm, epuizăm programul, ne ducem acasă și carul de probleme rămîne nerezolvat”
Dacă anul trecut, cînd tot Dumitru Covalciuc a fost purtătorul de cuvînt al comunității românești nord-bucovinene la această manifestare, se semnala faptul că apariția cărții românești este îngreunată, de data aceasta nemulțumirea lui a vizat calitatea acesteia. „A fost un an al cărții” a spus el. „Atîta carte românească a apărut la Cernăuți și în centrele noastre raionale anul acesta cît n-au apărut în 5 ani mai înainte. A apărut, în sfîrșit, monografia satului Boian, una dintre cele mai bune cărți care-au văzut lumina tiparului în limba română în nordul Bucovinei. Cărți au scos Mircea Lutic, Ilie Popescu, Nicolae Mintencu, Gheorghe Mihailiuc, Dragoș Tochiță, Radu Irimiciuc, Eleonora Schipor, dar uitați-vă ce se-ntîmplă: cu cît ne bucurăm că avem carte românească, cu atît ne enervăm mai mult cînd o răsfoim. Acuma este era computerului; găsești un om, ți-o culege, omul e certat cu legile gramaticii, o duci la o editură sau la o tipografie ți-o tipărește și Doamne, fiecare pagină are greșeli. Eu aș propune astăzi, în fața acestei adunări, să fie creat numaidecît un Consiliu Editorial, fie el și obștesc. Cartea trebuie să aibă și redactor și corector”. Pe de altă parte, a accentuat el – ceea ce fac unii nu este bine. Astă iarnă am văzut un manual de clasa a V-a scos de o doamnă; atîta s-a scris în presă despre manualul ăsta, nu era atît vinovat manualul, cît autorul. Pînă ce la Odessa s-au gîndit și-au scos un manual de clasa a V-a de “limba moldovenească”, care-o să ne vină în școli. L-ați auzit aici pe domnul de la Hliboca cum făcea diferența între poporul moldovenesc și poporul român. Tăcem toți, deși la Noua Sulița se fac importuri, se organizează Societatea Moldovenilor și vom avea probleme. Noi cîntăm și dansăm, epuizăm programul, ne ducem acasă și carul de probleme rămîne nerezolvat”.
– „Ne impuneți ca într-o zi să ne cumințim și să cerem autonomie culturală”
„Este tristă – a subliniat Dumitru Covalciuc – situația în școli. Anul acesta în grădinițele din Cernăuți erau 34 de copii cu ambii părinți români care plecau în clasa întîi. La toate rugămințile și la toate stăruințele, un singur copil s-a dus la studii în limba română. Oare cine e vinovat de starea aceasta, că se împuținează numărul de copii și de clase? Nu tot noi? Ce-o să ne dea limba asta pe care n-o s-o învățăm și-o s-o tot neglijăm? Cum mai vreți ca profesorii sau învățătorii să cunoască limba română cînd toate programele sînt în ucraineană? Toate măsurile extrașcolare sînt în limba ucraineană, toate planurile de lucru trebuie să se scrie așa. La cursurile de reciclare, în afară de profesorii de limba romănă, nu aude nimeni o vorbă românească. Nu poți să întocmești un scenariu în școală ca să desfășori o mică sărbătoare decît în ucraineană. De ce vorbim noi de frăție și că n-a curs sînge și sîntem toți frați? Nu mai sîntem frați pentru că dvs., d-lor șefi, ne impuneți ca într-o zi să ne cumințim și să cerem autonomie culturală. Avem tot dreptul și eu cred că atunci o să rezolvăm noi soarta limbii”. „Spuneam – și-a continuat Dumitru Covalciuc discursul – că nu avem noi mare sprijin de nicăieri. Vedeți, timp de 3 ani n-a fost nici un conducător al regiunii, de prima mărime, la Ziua limbii române. Nici președintele Consiliului Regional. De ce oare? Sîntem de mîna a doua? Țin minte din istorie că așa o situație s-a creat în anul 1911, cînd Habsburgii nu mai aveau nevoie de români, închideau școli, biserici, cum se întîmplă și acum, și atunci, la o adunare națională, s-a scris un memoriu pe care l-au semnat 46.700 de români din Bucovina, pentru împăratul Austriei. A fost apoi repetat și s-au început a lua măsuri cardinale în favoarea românilor la începutul primului război mondial. Oare noi nu putem să înaintăm memorii peste memorii?”.
– „S-a deschis Muzeul Aron Pumnul, s-a deschis Biblioteca Românească, s-a înălțat monumentul lui Ștefan cel Mare, a fost creată trupa românească pe lîngă Teatrul Dramatic Ucrainean? Nimic!”
„Astăzi – a adăugat el cu tristețe – trebuia să ne vină o parte, prima, a acelei Cărți Negre a Bucovinei, scrisă cu lacrimi și cu sînge de noi, dar n-au putut să ajungă aici și tîrgu-mureșenii ne-au trimis o telegramă prin care ne spun că sînt cu noi și vor continua să ne sprijine. Acum amintiți-vă dvs. cîte probleme au fost înaintate cu un an în urmă. S-a deschis Muzeul Aron Pumnul, s-a deschis Biblioteca Românească, s-a înălțat monumentul lui Ștefan cel Mare, a fost creată trupa românească pe lîngă Teatrul Dramatic Ucrainean? Nimic! Se trece pe lîngă doleanțele noastre. Noi nu merităm nimic. Atîta doar, cînd e Ziua Orașului, românii trebuie să fie prezenți cu bucătăria lor națională. Atîta e nevoie de noi. Îndată acest oraș va avea 600 de ani de atestare documentară și noi, toți ca unul, trebuie să cerem ca în fața Primăriei din Cernăuți să fie ridicat bustul lui Alexandru cel Bun, că este ctitorul orașului. A doua dorință a noastră este să se predea la universitate un curs de istoria românilor, să nu fim identificați cu moldovenii, cu țiganii, sau cu nu știu cine. Cadre sînt, studenți avem destui și, cu regret, în încheiere spun că, pe anul acesta, locuri la studii în România încă nu ne-au trimis. De la Kiev ni se răspunde că nu e vinovată partea ucraineană, e vinovată cealaltă parte. Noi știm, fraților, ce calamități s-au rostogolit anul acesta peste România, cîte familii au rămas fără acoperiș și totuși, simbolic, măcar 10 locuri s-ar fi putut găsi pentru, căci dispare acea continuitate pe care noi am păstrat-o.
Oameni buni de la țară, mai organizați și dvs. sărbători naționale, nu lăsați să se stingă flacăra românismului. Pe noi ne-a lăsat Dumnezeu aici și-acum, sîntem buni sau răi, alții nu avem, iar noi trebuie să lăsăm generațiilor care vin ceea ce-am moștenit din străbuni: limba noastră cea română!”. Acestea sînt problemele cu care se confruntă românii nord-bucovineni, iar problemele lor trebuie să fie și ale noastre căci toți „de-o ființă și de-o mamă sîntem”. Și reiau aici vorbele rostite cu un an în urmă tot de Dumitru Covalciuc (cu obida fiului abandonat în teritoriul detrunchiat de țară), cînd a spus că 2005 va fi Anul Demnității Naționale la Cernăuți: „România are o mare datorie morală față de noi, pentru că ne-a lăsat, la un moment dat, cînd nu trebuia să ne lase!”
