Sala de artă „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” a găzduit sîmbătă un veritabil eveniment. Cu două zile înaintea împlinirii vîrstei de 80 de ani, Filaret N. Toma, un bucovinean cu baștina la Stulpicani, și-a lansat volumul „Pe drumul pavat cu ghimpi”, o carte prin care, așa cum scrie el într-un text-argument intitulat „Trecutul nu trebuie uitat” a încercat să se elibereze de „răstignirile trecute”. În prag de vîrstă octogenară, Filaret N. Toma, care și-a petrecut un deceniu din anii tinereților în închisorile și coloniile penitenciare comuniste, și-a așternut pe hîrtie toate tulburările și învolburările existenței, pe care le-a ținut pînă acum îngropate în adîncul sufletului. „După mai bine de jumătate de secol – mărturisește el – nu mi-a fost ușor să scormonesc la rădăcina anilor, reînviind durerile ascunse…poate că tocmai acestea nu m-au lăsat în pace, îmboldindu-mă în năvala lor zăludă să le dau frîu liber slobozindu-le”.
„Acum mi-am luat un of de pe suflet”
În fața unui auditoriu alcătuit în marea lui majoritate din oameni care au străbătut ca și el cele peste patru decenii ale unui regim bazat pe minciună și delațiune, Filaret N. Toma (care, în ciuda vîrstei, a vorbit din picioare, „din respect pentru cei care-au venit să asculte”) și-a mărturisit motivele care l-au determinat atît de tîrziu să scrie această carte. „N-am vrut să treacă timpul fără să punctez măcar cele trăite de mine”, a precizat el. „Pe de altă parte – a subliniat Filaret N. Toma – n-am vrut ca copiii mei să afle de la alții prin ce-am trecut eu; i-am ferit și nu le-am spus pe parcursul anilor suferințele mele ca să nu fie influențați de loviturile pe care le-am primit. Acum mi-am luat un of de pe suflet”. Poetul și jurnalistul Liviu D. Clement, care a scris prefața și s-a îngrijit de apariția volumului, a spus că, parcurgînd textul pe care la cei 80 de ani ai săi Filaret N. Toma l-a scris la un laptop, „deși autorul nu are antecedente de acest tip, scrierea are darul de a capta cititorul”. „Cartea are învelișul unui roman de aventuri; este o carte care prezintă un destin, fiind totodată o scriere informativă. Filaret N.Toma este un mărturisitor atît în sensul creștin al spovedaniilor, dar și în sensul juridic, al probei, al argumentului care poate fi decisiv într-un proces al evaluării unei epoci. Dar faptul care mi se pare a fi cel mai important este că această carte este o carte de învățătură, o carte care vine cu mesajul că lucrurile care s-au întîmplat nu trebuie să se mai întîmple”.
Chemat pentru a da o declarație la Miliție, se reîntoarce după 10 ani de recluziune
Volumul de 500 de pagini, care a văzut lumina tiparului la editura suceveană „Lidana”, cuprinde o scurtă monografie a comunei Stulpicani, o prezentare a familiei din care provine autorul, după care este „țesută”, într-o înșiruire de evenimente esențiale, întreaga viață a acestuia, de la copilăria petrecută în bordeiul și grajdurile pentru iernat animalele ale bunicului din Poiana Slatinei, la anii de școală din sat unde a deprins buchea „ca să se facă domn” și mai apoi la Școala Normală de Băieți „Ștefan cel Mare” din Bacău (la care a mers cu bursă de stat care prevedea scutirea de orice taxe școlare și unde, alături de încă doi bucovineni, umbla îmbrăcat în costum național purtînd cu el un fluieraș de aramă), la anii de război cînd școala s-a refugiat la Timișoara, la neînțelegerile cu directorul care-i căuta pricină și care-l întreba dacă are suman negru (aluzie la organizațiile anticomuniste „Sumanele negre” și „Gărzile lui Decebal”), la scurta carieră de învățător în Bucovina, suspectat după alegerile din ’46, și la plecarea la București, unde a absolvit Academia Comercială. Intrat în vizorul securității pentru legături cu colegi de-ai săi care erau acuzați de legionarism, Filaret N. Toma este chemat în primăvara anului 1952 pentru a da ”o declarație” la Miliție și se reîntoarce, într-o altă primăvară, după 10 ani de recluziune trecînd „pe drumul pavat cu ghimpi” prin închisorile și coloniile penitenciare de la București-Rahova, Jilava, Dej, Gherla, Aiud, Strîmba, Stoenești, Periprava și Giurgeni.
„Așa cum s-au petrecut lucrurile, mereu cu suferința-n brațe, mereu cu lacătul pe buze, lingîndu-mi rănile din mers, nu mi-am pierdut credința-n stele, în Steaua mea din univers”
Filaret N. Toma s-a ferit să intre în politică. „Așa am fost făcut eu, să nu accept să-mi bage cineva în cap ceea ce vrea el. După anul 1989, cînd unii dintre cei mari, care pînă atunci nu mă băgau în seamă, au început să mă salute, mi-am făcut socoteala că e mai bine să nu mă amestec în aiureala asta. Mi-am făcut o stupină, partidul meu de albine. Eu sînt învățat să lucrez, vara la plug și la coasă, iarna stau cu laptopul și scriu.”. „Cu trecerea timpului și după mulți ani – scrie el la începutul cărții – am reușit ca iertarea să se aștearnă peste tot ce-a fost, uitarea în nici un caz. Așa cum s-au petrecut lucrurile, mereu cu suferința-n brațe, mereu cu lacătul pe buze, lingîndu-mi rănile din mers, nu mi-am pierdut credința-n stele, în Steaua mea din univers”. L-am privit pe Filaret N. Toma alături de „poetul cuvîntului tras pe roată”, Vasile Pânzariu, care și-a petrecut și el viața în temnițele comuniste din sinistrul triunghi concentraționar maramureșean Baia Sprie, Cavnic, Valea Nistrului (și care în anul 1972 se afla încă în Zarca Aiudului) și-am văzut în ei doi învingători prin supraviețuire ai dictaturii comuniste. Și unul și celălalt au mărturisit că au avut în infernul pușcăriilor ca hrană pentru suflet versurile lui Radu Gyr. Vasile Pânzariu a scrijelit astfel de versuri care însuflețeau și ridicau oameni prăbușiți cu o așchie de os (odată cu primele sale poeme) pe pereții mucezi ai închisorii, Filaret N. Toma le-a zgîriat pe săpun cu o surcică de lemn. Asemenea oameni, așa cum a remarcat bibliotecara Paula Tudose, „au supraviețuit cu poezie și încearcă să se vindece tot prin cultură, prin scris”. Cărțile lor sînt mărturia că au învins. „Pe drumul pavat cu ghimpi” este Cartea Nemuririi lui Filaret N. Toma.
