Pe cine sperie, de fapt, România? (2)

Jean – Yves Conrad – din iubire față de români
Pentru că l-am pomenit pe Jean-Yves Conrad și al său Ghid pe urmele românilor celebri din Paris, nu se poate să nu citez aici motivația declarată de către autor ca motor al devotamentului său față de un proiect atât de dificil: „Am decis să scriu această lucrare izvorâtă din pasiune și dragoste în serviciul culturii române pentru a denunța nedreptatea evidentă care a apăsat și mai apasă încă România în țara mea (Franța, n.m.) […] Mulți cititori, francezi sau români, vor fi surprinși să descopere atâtea nume marcante de români în cultura franceză. Acest lucru se întâmplă, cu siguranță, din cauză că ei ignoră (francezii), sau nu dau importanță (românii), diversității și calității acestor femei și bărbați români actori, artiști, pictori, literați, muzicieni, cântăreți, juriști, oameni de știință, politicieni care au lăsat o urmă de neșters în capitala noastră, Paris.” La temelia iubirii sale față de români, și inspirat și pentru alegerea titlului cărții (Paris, capitala…României), J-Y C. așează cuvintele lui A.D.Xenopol (La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, 1909, pp. 1-2.): „Parisul este pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpați, soarele care a făcut să încolțească în sânul ei germenii vieții civilizate.”
Efectul românesc asupra culturii franceze
Cele cincisprezece trasee pariziene din volum reunesc și readuc la lumină nume românești devenite celebre în capitala Franței, deși nu întotdeauna prețuite acasă, ci poate că adesea uitate sau gonite din România. Doar câteva, aici: Iosfat Snagoveanu, Emil Cioran, Gherasim Luca, Nicolae Bălcescu, Iulia Hașdeu, Dora Istria, Eugen Ionescu, Ion Vlad, Eduard-Ilarie Voronca, Marcel Mihailovici, Sergiu Celibidache, Paul Celan, Benjamin Fondane, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Victor Roman, Constantin Levaditi, Henri Coandă, Elena Șuțu, Jean Yonnel, Ely Nizan, Anna de Noailles, Dinu Lipatti, Filip Lazăr, Elena Văcărescu, Berthold Glodman, Maria Ventura, Henri Negrescu, Martha Bibescu, Elvira Popescu, Clara Haskil, Constantin Brăiloiu, George Georgescu, Elena Teodorini, Vasile Alecsandri, Nicolae Titulescu, Panait Istrati, Edouard de Max, Aristița Romanescu, Grigore Manolescu, Theodor Palady, Nicolae Păunescu, George Enescu, Georges de Bellio, Mircea Eliade, Eli Lotar, Etienne Hajdu, George Apostu, Matila Ghyka, Elvira Popesco, Maria Ventura, Virgil Gheorghiu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Griorescu, Ioan Andreescu, Idel Ian cheelevici, Sextil Pușcariu, Theodor Rogalsky, Alexandru Rosetti, Darie Rosenthal și atâția și atâția alții. De remarcat este faptul că în această carte Jean Yves Conrad a adoptat conduita omului de știință și a demonstrat care au fost influențele culturale românești asupra Parisului actual, asumând cu o energie imensă creativitatea românilor din exil.
Desigur, o atitudine ca aceea a lui Conrad, care este plin de optimism și de spirit pozitiv (un ambasador uluitor al intereselor românești, dar și un om de lobby high-class), vine să contracareze două alte tipuri de atitudini, numite „negre”, vizavi de România.
România din seria neagră a gândirii europene
Prima este ceea ce eu aș numi Pesimismul localist românesc al cărui șef de școală ar putea fi numit Emil Cioran, care spune, bunăoară, în Caiete, III, Ed. Humanitas, 2003, p.329: „Din totdeauna, raporturile mele cu țara mea au fost doar negative, adică o fac răspunzătoare de toate slăbiciunile și de toate eșecurile mele. Ea m-a ajutat să nu mă realizez (chestie care ar fi adevărată, având în vedere genialitatea lui Cioran și incapacitatea dovedită a României de a nu-și putea găzdui și ține în viață geniile, n.m.), mi-a favorizat cusururile, e cauza degringoladei mele. Greșesc fără îndoială gândind așa. Dar acest fel de a gândi îl datorez tot țării mele…”
A doua ar fi orientarea de gândire pe care eu aș numi-o Balcanismul – un Bau-Bau pentru Europa, susținută de multe școli politice și militare care au avut nevoie de și au întreținut în Balcani o anumită zonă seismică geo-politică, pentru a avea de unde să regizeze declanșarea conflictelor continentale. (Germania, Franța, Anglia sau Rusia și America au preferat întotdeauna o zonă conflictogenă teleghidată uneia situate chiar pe teritoriile lor. Un fenomen asemănător există în lumea arabă sau în lumea chineză, unde anumite zone sunt menținute în instabilitate, din dorința Puterilor de a avea la îndemână un butoi cu pulbere în care se poate arunca, la nevoie, chibritul ce va detona următorul război). Adepții acestei școli denigratoare a zonei balcanice de facto, inclusiv a României, par să uite că din Balcani originează marii filozofi și gânditori ce stau la baza spiritului european: Platon și Aristotel sunt doar două din cele mai cunoscute exemple.
Patria la purtător
Mai există, desigur, maidanezii politicii, care agită spiritul antiromânesc ca pe o carnasieră extremistă, cu orice ocazie ce le poate aduce voturi în țara lor. Un astfel de specimen am văzut ieri la televizor, prin politicianul italian ratat care promitea în numele echipei de fotbal italiene că :”îi vom lăsa pe români să ne bată, dacă își iau țiganii acasă”. Până și colegii lui din presă și din parlament l-au repezit cu greață…
Eu am ajuns la concluzia că cea mai bună morală de supraviețuire în vremurile actuale globalizatoare și bântuite de exodul generalizat pericataclismic vine din Tora, legea lui Moise, ca evanghelie numită „patrie la purtător”. Cetățeanul viitorului apropiat nu va putea supraviețui decât în patria sa la purtător, oricare va fi fiind aceasta.