Nu suntem un popor de vinovați. Niciodată! Suntem doar victimele altora, inamici interni sau externi. Consider că este de dorit, pentru a fi mai credibili în noul an, să identificăm și alți vinovați. Dacă „resursele” interne sunt limitate și am tocat mărunt vinovații de serviciu din politică, administrație, președinție, patronat sau investitori (în primul rând străini!) cred că suntem obligați să îmbogățim oculta mondială, care ne oropsește, cu noi vinovați din lumea finanțelor, energiei, producției de medicamente sau armament etc. Cu cât cetățenii știu mai puține de aceste persoane care înrobesc națiunea, cu atât sunt mai ușor de convins de cei cu „dezvăluiri bombă”. Toți vinovații de afară sunt, în mintea conaționalilor, din vest. De ce? Ne este frică de hoardele stepelor estice sau nu ne „murdărim” în dispute cu cozile lor de topor autohtone? Și preferăm să-i acuzăm pe cei care reacționează civilizat și cu argumente pe care le ignorăm!
Excelăm în învinovățire și chiar ne putem prezenta fără probleme drept cavaleri „fără pată și prihană” în societate dintr-un motiv foarte simplu: avem un talent deosebit de evitare a responsabilităților de orice fel (inclusiv a multor „obligații de serviciu”) și astfel șansele de a lua decizii greșite se diminuează considerabil. Mai mult, în popor se spune frecvent că cine nu muncește nu greșește. Și evident este promovat. Foarte des, cei care nu s-au implicat cu nimic în activitatea socială administrativă sau chiar în deciziile profesionale după un rateu înregistrat în comunitatea lor reproșează că nu au fost „ascultați „. Ar trebui să fim luați în considerare inclusiv de elitele mondiale când iau decizii, se spune frecvent în România, mai ales în politică și la cârciumă, după trei – patru „rânduri”. Parcă cei de la mese, chiar dacă se bâlbâie și au o privire tulbure, sunt ceva mai logici în gândire!
„Tehnica” învinovățirii nu este simplă, a evoluat în timp și este diferită de la o națiune la alta. Specificul național românesc este puternic determinat de situația de supuși ai marilor imperii din vecinătate (otoman, rus, austriac) și se manifestă printr-o prudență deosebită în „atacarea” victimei. Să vă amintesc vorba din bătrâni care ne spune „până să dai cu piatra într-un câine, vezi al cui este”. Nu este un comportament demn, dar ne-a scos din multe încurcături. În general a învinui presupune și o anumită doză de risc, iar românii nu se simt deloc confortabil dacă nu sunt siguri că critica lor nu are consecințe. Altfel, vina este, în general, a „acarului Păun”, a celor ” de afară „, nenominalizați și, în cele mai cunoscute cazuri, a „globaliștilor” (99% nu cunosc termenul!) și a ocultei mondiale. Și cât este de plăcut să-i „plesnești” pe cei din palatele vestului, stând pe scaun la bufetul autogării!
Categoric trebuie să acuzăm cu curaj și argumentele, gafele, ,,abuzurile,” derapajele” și să-i identificăm pe vinovați. Pentru a fi eficientă învinovățirea sunt necesare câteva condiții, dintre care calificarea acuzatorului și buna sa credință sunt esențiale. Experiența lumii democratice în care acuzări cu probe și susținute de specialiști recunoscuți au dărâmat guverne, au determinat demisii de răsunet sau i-au adus pe demnitari în poziția de a-și cere scuze cetățenilor ar fi niște modele și pentru noi. Dar ar reduce în mod deosebit atât de îndrăgita bârfă! Cred că e mult mai „dulce” datul cu părerea privind vina, reală sau nu, a unui demnitar pe care îl detestăm. Și de care suntem siguri că iese de la putere!
