În ciuda aparențelor, rareori se-ntâmplă ca presa să schimbe cu adevărat o stare de lucruri. Nu e misiunea ei principală, știu, dar e una ce decurge firesc din ceea ce face zilnic și anume, informarea opiniei publice. Pentru că un public informat prompt e un public care el însuși poate ajunge să schimbe lucruri. Din păcate, la noi când se-ntâmplă ca presa să determine o schimbare, acest lucru nu prea are de-a face cu publicul și acesta e principalul motiv pentru care asemenea situații sunt atât de rare.
Exemplul cel mai la îndemână: campania de presă, susținută masiv de Realitatea TV (sper s-o țină până la capăt) împotriva dezmățului salarial din agențiile guvernamentale și din societățile comerciale cu capital de stat.
Am văzut și auzit o mulțime de oameni indignați de ceea ce află acum urmare a campaniei cu pricina, dar în egală măsură voci dezinteresate, însă la fel de indignate de faptul că presa face caz de atâta lucru. Argumentul lor: avem mentalitate de comuniști. Că nu înțelegem cum funcționează o societate liberală. Că e normal ca unii să câștige mai mult decât alții și că acest lucru e valabil și pentru cei ce stau pe bugetul țării.
Iar faptul că un director de companie cu capital de stat ajunge să încaseze cât un director de bancă, dacă nu mai mult, ține tocmai de logica economiei de piață. A spus-o chiar premierul Tăriceanu, zilele trecute, acuzându-ne pe noi, cei ce susținem această campanie de populism.
În opinia sa un director de la stat trebuie să fie retribuit la nivelul sectorului privat, pentru că deși e “de stat”, societatea pe care o conduce se bate pe o piață liberă. Dincolo de faptul că e o minciună, majoritatea societăților de care vorbim neavând nici o treabă cu concurența, rămâne intenția. Noi suntem populiști, el e, dimpotrivă, responsabil atunci când e vorba de interesele statului. Iar faptul că mulți îl și cred mi se pare cel puțin trist. Realitatea e însă că ni se servește o confuzie pe care mă grăbesc să o semnalez. Numirile în funcțiile de care vorbim, inclusiv cele de reprezentant al statului în Consiliile de Administrație, sunt în majoritatea lor covârșitoare, numiri pe criterii politice.
O primă confuzie. Criteriul politic în acest caz nu înseamnă, așa cum susțin chiar și unii de bună credință, acela de a te asigura că instituția respectivă va face politica Guvernului. Nu, înseamnă, pur și simplu, clientelism. Oamenii puși acolo sunt clienți ai partidelor, pe care acestea îi folosesc pentru a plăti diverse datorii. Două, în principal: datoria față de ceea ce au făcut pentru partid (se numește sinecură) și datoria față de sponsori. Primii trebuie să întoarcă la rândul lor o parte din veniturile imense pe care le încasează tot în vistieria partidului, ceilalți fiind folosiți ca agenți de influență.
Dacă despre primii se știu mai multe, tocmai pentru că au o afiliere clară de partid, despre cei din urmă nu se vorbește aproape deloc. Iar aceștia mi se par cei mai nocivi. Pentru că ei fac legătura total netransparentă între mediul de afaceri și cel politic, constituind astfel o adevărată rețea a corupției.
Rețeta e aproape ideală. Un om de afaceri care a finanțat sau finanțează un partid trebuie să-și recupereze investiția și să și câștige ceva în plus. Altfel n-ar mai finanța, pentru că n-ar renta. Acest lucru se poate face simplu prin plasarea unui om de încredere într-o funcție în stat, de unde acesta să servească interesele finanțatorului. Prin votul pe care-l dă în consiliile de administrație, prin informațiile din interior pe care le furnizează “patronului”, prin influența pe care o poate avea în luarea unor decizii de interes major. Despre aceștia din urmă mi-aș dori să aflu mai multe. Despre acest fenomen sper să se găsească suficienți ziariști care să scrie. Aș vrea să-i văd atunci pe cârcotași cu ce ne mai pot acuza.
