Pe 2 iulie a fost cinstit Sfântul Voievod Ștefan cel Mare

Fiu al voievodului Bogdan al II-lea și al doamnei Maria – Mălina Oltea, domnitorul Ștefan cel Mare a manifestat, încă din fragedă pruncie, o deosebită dragoste față de țară și credința strămoșească. După uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457. Deși a fost încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferințe, domnitorul nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, purtându-și cu evlavie crucea vieții sale. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei.
„Atletul creștinătății”, așa cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, a luptat pentru apărarea dreptei credințe, menire pe care a considerat-o sfântă și pentru care și-ar fi dat oricând viața, așa cum arăta în scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 tuturor principilor creștini ai Europei, după biruința dobândită împotriva turcilor, la Podu-Înalt, lângă Vaslui.
În cei 47 de ani de domnie, Ștefan a ctitorit 44 de biserici și mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri și împodobite cu Sfinte Evanghelii și cărți, cu epitafuri și veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelnițe și sfeșnice de aur. Dreptcredinciosul Voievod a pus numeroasele victorii nu pe seama iscusinței minții sale ci, cu smerenie, pe seama voii și puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu alături. Prin numărul mare de mănăstiri și biserici zidite, atât în Moldova cât și în Muntenia, Transilvania și Muntele Athos, Sfântul Ștefan a fost nu numai apărător, ci și mărturisitor al credinței creștine.
L-a avut ca duhovnic și sfetnic pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, de la care a învățat să fie un om al înțelepciunii și dreptății, al iubirii și iertării:„Te-am iertat și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria voievodul, adresându-se boierului său, Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său.
Ștefan a murit pe data de 2 iulie 1504, cronicarul amintind că „l-au îngropat țara cu multă jale și plângere la mănăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți, ca după un părinte al lor”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, Sfântul Ștefan fiind sărbătorit în fiecare an, pe data de 2 iulie.
Sfințenia Voievodului Ștefan cel Mare
Vorbind despre sfințenia voievodului Ștefan cel Mare, pr. prof Constantin Coman amintea, în articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt sau despre criteriile sfințeniei”, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”, apărut la Editura Bizantină:
„O anumită parte a intelectualității noastre – mereu aceeași – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ștefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfințenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câțiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea și corectitudinea a atacat verdictul popular prin considerații care trimit mai curând la suficiența de sine, trufie și dispreț, vorbind despre „calitățile” de bătăuș și vărsător de sânge ale domnitorului și de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia (…) Atunci când pun în discuție problema sfințeniei lui Ștefan cel Mare, intelectualii in discuție fac dovada unei incorecte cunoașteri a conceptului de sfințenie așa cum este el perceput în Biserica Ortodoxă. Mentalitatea ai cărei exponenți sunt cei în cauză operează cu o accepție puțin deformată a sfințeniei, socotind că aceasta ține de performanțele mai ales morale ale unui om. (…) Mântuitorul Hristos limpezește odată pentru totdeauna aceste lucruri, deschizând ușa Împărăției cerurilor vameșilor, tâlharilor, desfrânatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arată foarte clar că nu cei drepți, ci cei păcătoși se apropiau de Hristos și tot aceștia sunt cei care-L primesc și-și oferă șansa împărtășirii de puterea Sa dumnezeiască. Cei drepți, sau mai curând cei care se considerau drepți se închid asfixiant în limitele proprii și în propria logică și Îl resping pe Hristos cam cu aceleași argumente cu care resping contemporanii noștri sfințenia lui Ștefan cel Mare.”
De asemenea, cronicarul spune că „după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ștefan Vodă (…), pentru lucrurile lui cele vitejești, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, n-au ajuns”.
Minunile Sfântului Ștefan
După cum spune tradiția, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ștefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoții ce însoțeau oștirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ștefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare și înarmat ca un viteaz, anunțând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ștefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripția bisericii din Milișăuți – Suceava: „În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ștefan Voievod … a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr … și a ajutat Dumnezeu pe Ștefan Voievod și a biruit … De aceea, Ștefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie”. Totodată, cronicarul Grigore Ureche istorisește că, „în timpul acestei lupte, Ștefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare și înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ștefan Vodă (…).”
O altă întâmplare minunată dovedește, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor și neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ștefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu față totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuși se mâhnise de mulțimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.
Cu o mână de oșteni, Ștefan a ținut piept hoardelor barbare, punându-și viața pentru țară și credința creștină. Noi, urmașii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de ușor grumajii prinși sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai știm ce-a mai rămas azi din moștenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ștefan cel Mare. Suntem, oare, demni de sacrificiul înaintașilor noștri?
(Doxologia.ro)