PAVELICĂ

Se apropie aniversarea zilei de naștere și-s sigur că, fix la 7,30 dimineața, va suna telefonul și voi auzi vocea lui Pavelică: „Vreau să fiu primul care vă urează la mulți ani!” Și-i totdeauna primul! Face el ce face, că izbutește să fie prezent la orice moment festiv-aniversar, inclusiv la cele de care nu prea mai ai habar: „Felicitări! Se împlinesc 40 de ani de la apariția primei Dvs. cărți!”, ori „Azi se rotunjesc trei decenii de când ați primit premiul cutare…” Frumos din partea lui! Este atent, amabil, prevenitor și mă-ntreb dacă-i ajunge doar carnețelul tip Claymoor pentru a gestiona atâta amar de date. Că, desigur, nu-s singurul beneficiar al serviciului telefonic de urări aniversare marca Pavelică. Probabil că și le-a trecut pe computer, altfel e posibil să mai încurci una-alta și s-o pățești ca juriul zăpăcit al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, care a conferit doamnei M.U. o frumoasă și emoționantă diplomă „cu prilejul împlinirii vârstei de 65 de ani” – iar romanciera în chestie dovedește cu buletinul că abia-i trecută de 62! Pavelică n-a comis niciodată astfel de erori absolut jenante; exact precum ceasul de la Greenwich și mai prompt decât serviciul 112, vine cu firitiseala totdeauna la țanc. Înainte de ’89, dubla telefonul cu felicitări calde și amabile trimise prin poștă: „Vă doresc, stimate tovarășe MRI, multă putere de muncă…” A urmat, între 1990-1994, o misterioasă perioadă de pauză: nu știu ce s-o fi întâmplat, poate o fi fost bolnav, poate nu mai era în țară – fiindcă nu l-am întâlnit nici în tristele împrejurări ale înmormântării amicilor: Pavelică fusese omul de casă al tovarășului X, ziceai că face parte din familie. După revoluție, tovarășul X a fost tras pe dreapta și mintenaș pensionat, ceea ce i-a grăbit sfârșitul – nimic de făcut, asta e și ne așteaptă pe toți. Lumea, la cimitir, se întreba unde-i marele absent Pavelică; ceva, nu știu ce, dar, cu siguranță de forță majoră, l-a ținut departe în tristul moment al despărțirii de fostul său protector. A murit și soția lui X, Pavelică, tot absent… După o pauză de patru ani, rafala de felicitări către subsemnatul a fost reluată brusc și, cumva, firesc: „Vreau să fiu primul care…” Mi-a venit să-l întreb unde a fost ăști patru ani, c-ajunsesem să-l cred mort în revoluție, dar cum să răspunzi cu astfel de întrebări unui gest delicat și dezinteresat? Nu știu cu ce se ocupă și ce-nvârte acum Pavelică. Aud c-ar avea o firmă – unii spun că de descarcerări, alții, că fabrică țigle presate. Mereu mi-am propus să-l întreb, profitând de întâlnirile monden-culturale (nu ratează nici un vernisaj, premieră, concert; vine mereu la fix, îmbrăcat la patru ace și lăsând să se vadă, din buzunarul pardesiului, ori „Dilema veche”, ori „România mare”, după caz) și am dat să-l abordez la deschiderea unei expoziții cu sclipici. S-a scuzat: „Prea multă lume, nu se mai văd tablourile. Revin după un ceas-două.” Nu s-a mai întors… Recitindu-mi rândurile de mai sus, constat că-s cârcotaș fără pricină: la urma urmei, de ce să mă îndoiesc de sinceritatea urărilor lui Pavelică? Dacă m-ar înjura, aș fi sigur că-i sincer. Nimeni nu bănuiește înjurătura de prefăcătorie, dar urarea de bine e privită mereu cu rezervă. Ca să vezi!