„Pavecernița” cu canonul Sfântului Andrei Criteanul

Postul este o „călătorie” duhovnicească al cărei scop e să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Reconsiderarea liturgică și duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerințe, care nu poate fi realizată decât dacă se întemeiază pe o înțelegere reală a ritmului și structurii liturgice a Postului.
În serile primelor patru zile ale Postului, ca un “debut” al acestuia, se săvârșește slujba Pavecerniței unită cu Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, împărțit în patru părți.
Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăință care ne vorbește despre proporțiile și adâncimile păcatului, tulburând sufletul cu jale, căință și nădejde. Cu o măiestrie unică, Sf. Andrei Criteanul împletește marile teme biblice – Adam și Eva, Raiul și căderea în păcat, Noe și Potopul, David, Pământul făgăduinței și, în cele din urmă, Hristos și Biserica – cu mărturisirea păcatului și cu pocăința. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieții mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine și mântuirea mea, tragedia păcatului și a trădării ca drama mea personală. Viața mea îmi este prezentată ca o parte a luptei mărețe și atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu și puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.
Canonul începe într-o notă foarte personală. Unul după altul păcatele mele sunt dezvăluite în legătura lor profundă cu drama continuă a relației omului cu Dumnezeu; istoria căderii omului în păcat este istoria mea.
Astfel, patru seri cântările Canonului îmi amintesc “iară și iară” istoria duhovnicească a lumii, care este și istoria mea. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – așa cum mulți oameni cred – și care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume și întâmplări nesemnificative.
Rolul și scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul și, astfel, să ne conducă spre pocăință; să ne descopere păcatul nu prin definiții și înșiruiri ale faptelor noastre, ci printr-o adâncă meditație asupra istoriei biblice care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinței și a iertării. Această meditație ne aduce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieții sale, asupra țelurilor și motivațiilor sale. Ea reface în noi spațiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăința devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoașterea Sfintei Scripturi și priceperea de a pătrunde înțelesurile Canonului. Dacă astăzi atât de mulți oameni îl consideră plictisitor și fără sens, aceasta e din cauza credinței lor, care nu se mai hrănește din izvorul Sfintei Scripturi care, pentru Părinții Bisericii, era izvorul credinței.
Trebuie să învățăm din nou cum să trăim într-o lume ca aceea descoperită de Biblie și cum să intrăm în ea, și nu există o cale mai bună către această lume decât slujbele Bisericii, care nu reprezintă doar transmiterea unor învățături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viață. (Ioan Florea)