Luciano Pavarotti, magicul italian care a construit cu materialul singular al vocii lui o scară de aur între pământ și cer a murit – vestea mi-a parvenit prin toată media – în această dimineață (ieri, pentru cititorul acestor rânduri). Avea 71 de ani și a fost biruit de un cancer pancreatic. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Atunci când s-a nimerit să-l ascult, neputându-mă lăuda ca domnul Traian Băsescu, președintele nostru, cu o disciplină concertistică severă, am trăit o emoție specială. Emoția estetică pentru firile stilate se consumă în creier, trece prin distileria rece a ideilor. Eu o resimțeam pământean și oarecum primitiv, epidermic aproape, ca o înfurnicare. Vocea lui, care nu mai contenea să urce în cer, transmitea un curent electric prin toată alcătuirea ființei mele, înfiorând-o, chircind-o și apoi eliberând-o pe marile și neatinsele pajiști ale văzduhului.
Mă rog, n-are însă prea mare importanță ce simt sau am simțit eu ascultându-l pe nemuritorul Pavarotti, pentru că el rămâne un nemuritor. Important este că el a sporit cu o octavă minunea și frumusețea lumii. De la Scala din Milano, la Metropolitan, de la SaoPaolo, până la București, vocea lui Pavarotti a adunat omenirea în sălile de concert și a obligat-o la unanimitatea aplauzelor.
Urmăresc acum întrecerea mediei, firească până la un punct, în a-l omagia pe marele dispărut. O televiziune face legături în direct cu personalități culturale românești care au avut atingere cu Pavarotti. Prietenul meu Pino (l-am numit pe Ion Caramitru, actor de Hamlet și fost ministru) găsește vorbe nimerite,fără multă emfază, pentru a-l creiona pe Pavarotti. Iată-i însă și pe confrații de voce ai dispărutului. Gabriel Năstase, tenor român talentat (dar nu mai mult de atât!) îl laudă pe italian omorându-l încă o dată. Vocea subțire și peltică a tenorului nostru, mai expresivă pe scenă, îl coboară pe Pavarotti și-l asasinează nemilos. Gabriel Năstase crede că Pavarotti nu a fost atât un talent, cât un tehnician. Cum adică, întreabă reporterița, să înțeleg că n-a avut har și 99 la sută gloria lui s-a datorat nădușelii? Urmează explicații bâlbâite, lățite, laudele cu jumătatea de gură ale tenorului român, platitudini cu duiumul. Contact cu o soprană. Vocea ei e gâfâită, oftează, lăcrimează și parcă își dă duhul. Pare că viața ei s-a isprăvit odată cu ultima respirație a italianului. Tată dacă i-ar fi fost, amant, frate și n-ar fi trăit o asemenea răscolire și îndurerare. Ai crede că și ea își va găsi sfârșitul în direct, în această clipă. O doamnă la Radio “Șanț” își amintește că Pavarotti și-a înșelat nevasta cu o secretară care era mai tânără decât cele patru fiice ale sale. Cu alte cuvinte o fi cântat el bine, dar a fost un nemernic dacă și-a părăsit la bătrânețe familia încurcându-se cu o jună. Regii biblici, la vârste matusalemice își lungeau viața dormind în pat cu fecioare. Făceam, în ceea ce mă privește, o derogare pentru Pavarotti de la severa morală a familiei numai să ne mai fi bucurat cu vocea lui niște ani.
Ce nimerite-s versurile eminesciene din “Scrisoarea I”: “O să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, /Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, /Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el..”.
Cineva își amintește că Pavarotti n-a avut studii. A fost, cu alte cuvinte, un autodidact al vocii. Ei, și? În sfârșit, o televiziune pune punct comentariilor și îl lasă pe Pavarotti să cânte. Dumnezeule Mare! Pământeanul din mine urcă pe călcâie până la cer, sufletul meu e cărat în înalturi. Vocea lui Pavarotti n-a murit. Italianul ăsta mare și păros ca un urs nu va muri niciodată.
