La 87 de ani, Paul Gherasim este un patriarh al picturii românești. Cine i-a văzut măcar una dintre expoziții a rămas înfiorat de finețea cu care artistul lucrează, vrând să evite tot ce este emfază, declarativism răgușit, stridență dureroasă. El iubește prea mult acest univers pentru a nu-l durea agresiunile noastre.
Cu această impresie am plecat de la ultima sa expoziție pe care am văzut-o la Palatul Brâncovenesc. Paul Gherasim, cu aspectul său serafic, aproape nepământean, a reușit să transpună în pânzele sale ceva din propria înfățișare. Dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului, atunci opera artistului pe care-l evocăm, la rândul ei, a fost creată după esențele secrete care formează cifrul tainic al unui talent exemplar. De altminteri, tot ce a făcut el a închinat Logosului, comprimând arta într-o splendidă ofrandă pe care cerul o absoarbe pe nesimțite. Paul Gherasim face parte din categoria acelor artiști care, cum am spus, nu au vrut niciodată să epateze. Pictura sa nu este explozivă, dinamitardă, provocatoare. Dimpotrivă, prin tablourile sale se opune violenței și ocolește formulele de expresie prea apăsate. Se poate spune că este un antiexpresionist și un abstracționist care a știut să facă din tușele sale un mod original de scriere. Paul Gherasim nu pictează, ci scrie, situându-se astfel la antipodul artei moderne. Nu culoarea și linia frântă contează pentru el, ci caligrafia înțeleaptă, rafinamentul împletiturilor, grația amprentei care de undeva din văzduh se așază asupra lumii agitate și astfel poate să o liniștească. Avem de-a face cu o pictură-scriere îngerească, epifanică, fără tentația competiției. Îngerul nu poate avea un asemenea apetit și, ca imbold de o maximă puritate prin care ființa noastră ajunge să se transforme, harul lucrează astfel asupra celui care privește și care nu știe că astfel poate deveni un alt om. Lucrarea picturii lui Paul Gherasim asupra noastră are un asemenea efect. După ce ieși dintr-o expoziție de-a sa te simți transformat, metanoizat, căpătând o altă percepție asupra celor înconjurătoare. Fiindcă urâtul din jur ne asediază, avem nevoie de asemenea terapii. În loc de calmante realizate din sinteze chimice, mai bine o pictură de Paul Gherasim, care pe alocuri are puterea tămăduitoare a unei icoane.
Când a întemeiat grupul Prolog alături de regretatul Horia Bernea, Constantin Flondor, Horea Paștina și Mihai Sârbulescu, nu bănuia ce impact de bună calitate va avea asupra societății românești. Față de tinerii agitați și din ce în ce mai nemulțumiți care escaladează experimentul, neștiind că în acest fel se înstrăinează de ființa lor esențială, prologiștii în frunte cu Paul Gherasim au adus în lumea noastră vibrația inedită a unei rugăciuni. Logosul diafan este cea mai bună expresie a artei lor. Dincolo de concepte există și o altă percepție a celor imponderabile. Este rolul picturii să facă aceasta și să ne ajute să ne înseninăm mintea. Pictura ca scriere și scrierea ca atingere sunt modalitățile de ieșire din carcasa unui univers osificat și sufocat de proprie suficiență. Paul Gherasim știe însă că o asemenea realizare nu există în sine, ci doar printr-o colaborare inefabilă cu acela dinspre care toate ne sunt distribuite. Ofranda pleacă doar dacă acela căruia îi este destinată o face posibilă. Aceasta este lecția despre Logosul de sus și cel din sufletele celor pregătiți să-l încorporeze. Arta lui Paul Gherasim este o asemenea încorporare la limita de sus dincolo de care nu mai este decât Tăcere.
(Dan STANCA, sursa: Ziarul Lumina)
