Patru cartofi

Aud și nu-mi vine să cred: clientul din fața mea cere „patru cartofi potriviți”. Adică, nici prea mari, nici prea mici – cât îl ține punga. Neașteptată mi se pare reacția vânzătoarei: nu se miră deloc. Alege cei patru cartofi, îi cântărește, ia banii, dă restul, ca și cum scena s-ar încadra între limitele deplinei normalități. „De ce vă mirați – îmi spune, după plecarea clientului – o doamnă funcționară pensionară cumpără, de ani de zile, un măr joia și altul sâmbăta. N-are lumea bani, domnule…” Așa să fie? Puzderie de vile puhave s-au ridicat și se ridică în toate cotloanele orașului, străzile sunt ticsite de mașini străine, cine n-are, n-are, dar cine are, apoi… are! Nu luăm în discuție cauzele, ci doar observăm rezultatele: s-a ajuns să se târguiască „patru cartofi potriviți”. Scena nu prea era de imaginat acum două decenii, când, dacă n-aveai casă, reclamai la partid, n-aveai slujbă, reclamai la partid, te-nșela nevasta, reclamai tot la partid, și de nu puteai trăi din pensie, te plângeai șefului cel mare – fiindcă, vorba lui George Lesnea, „Partidul e-n toate, e-n cele ce sânt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare…” Azi, reclami lui Dumnezeu și, până ce primești răspuns de la Cancelaria Raiului, îți duci zilele cu „patru cartofi potriviți”. Pe vremea lui Ceașcă, cu excepția vârfurilor nomenclaturii, românii au dus-o cât se poate de modest, la limita decenței și, în ultimii ani, sub penibilul acestei limite – dar, oricum, nu-și cumpăra nimeni un măr joia și altul sâmbăta. Dacă, la Aprozar, cereai „patru cartofi potriviți”, te alegeai cu admonestarea „lasă, tovarășe, bășcălia” și nu te lua nimeni în serios. Atunci, mai toți trebuiau să se mulțumească cu puțin; acum, unii au indecent de mult și alții, mai nimic. Cum asta nu poate fi nicidecum ținta capitalismului, suntem obligați să credem că, la Carpați și Dunăre, ceva (fundamental!) se aplică strâmb, incorect, poate chiar imoral… De fapt, nu despre asta intenționam să scriu, ci despre destinul cărții, a cărui imagine a cam distorsionat-o recent încheiatul târg „Gaudeamus”. Văzută pe ecranele tv, marea și ambițioasa „manifestare cu cartea” a lăsat impresia grandiosului triumfalist: dom’le, ce de carte se tipărește în România (dar, n.n., în ce tiraje?), cât de mult a ajuns să conteze (în momentele festive, n.n.) în construcția identității culturale a românului…etc. etc. Când, de fapt, regele e gol. Cartea nu se vinde, cartea nu se citește – și cum să te întrebi de ce nu se vinde, când românul abia izbutește să-și cumpere „patru cartofi potriviți”? Avem o piață de carte evaluată (în 2008) la circa 150 milioane de euro – jumătate din cea a Ungariei. Și cum vecinii noștri de la vest sunt, ca număr de locuitori, la jumătate față de cei ai țării noastre, rezultă că, de fapt, românul cheltuiește pe sfert față de maghiar la capitolul „achiziție carte”. În 2009, și această modestă sumă reprezentând comerțul cu cartea s-a diminuat în țara noastră cu încă 30%. Deci, nici măcar sfertul nu mai este sfert, ceea ce ne așează într-un raport de cruntă inferioritate culturală (vânzarea de carte este unul dintre principalii indicatori) față de celelalte țări ale Uniunii Europene. La noi, s-a promulgat încă acum 6 ani o Lege a cărții. A mai auzit cineva de ea? Știe cineva de ce nu se aplică? Nici unul dintre prezindențiabili nu a pus această întrebare, preferând să lase dezbaterile electorale în eterna gamă minoră a gâlcevilor de mahala. Iar bugetul SPP-ului a ajuns să fie mai mare decât cel al Fondului Cultural Național – ce pretenții să mai avem? O difuzare organizată a cărții nu există, o critică de întâmpinare neutră și neînregimentată n-avem, o evidență centralizată, transparentă și utilizabilă a tuturor titlurilor editate într-un trimestru nu-i, procentele pretinse de librari sunt astronomice, Legea drepturilor de autor nu-i compatibilă cu reglementările U.E. – se pare că a venit momentul unic și ultim al tragerii semnalului de alarmă: fără resurecția cărții, se șubrezește iremediabil unul dintre temeiurile esențiale ale culturii naționale. Și dacă nu putem spera c-o să-și cumpere degrabă carte cel ce se bucură de un măr joia și de altul sâmbăta, să nădăjduim că, sfătuit de gândul cel bun și rușinat de clasamentele europene, se va implica mai responsabil statul. Dar și așa numita „clasă de mijloc”; posibilitate de a fi în preajma cărții are – dorință, din păcate, nu prea se vede.