Patrimoniu la mezat!

Din fuga tramvaiului, observ ceva schimbat la fațada Casei Ghica-Kefal de pe strada ieșeană Gavriil Musicescu – fostul Conservator de muzică, înființat în 1836. Cum a devenit o modă să se înveșmânteze vechile clădiri de patrimoniu ruinate în hlamide tratate fotografic, poza fațadei urmând a sugera (dar, mai ales, a înlocui) necesarele lucrări de restaurare, mereu amânate din lipsa banilor, mi-am zis că s-a împrospătat reproducerea fotografică, prea-s vii culorile și perfecte detaliile. Mă-ntorc per-pedes și, potrivit supratitlului rubricii, să văd și să nu cred: nu-i poză, e adevărul adevărat, Casa Ghica a fost în întregime refăcută! Nu de stat, ci de particulari!
Au cumpărat-o în urmă cu mai bine de două decenii, achitându-se frumușica sumă de 400.000 euro – unii afirmă că s-a plătit dublu. Se zvonea că în spatele afacerii se află un investitor privat din străinătate și că aici va funcționa un club, un mini-hotel, o pensiune sau așa ceva. La origine a fost, desigur, o retrocedare: casa a primit-o fără urmă de îndoială, prin 2005 sau 2008, un anume moștenitor de pe alte meleaguri (cine lua pe atunci, cu minuție și „la bani mărunți” documentele apte să ateste îndreptățirea – dar, oricum, câtă vreme au fost implicați și urmași îndepărtați ai familiei Ghica, e de presupus că procedura a fost, cât de cât, în regulă). Proprietarii ar fi avut obligația să păstreze barem o vreme imobilului o destinație oarecum continuatoare a celei de altădată. Numai că noii deținători s-au grăbit s-o vândă și, la a doua mână, nu mai operează atât de strict prevederile contractuale inițiale.
Clădirea ce urma să devină… orice s-a ruinat și, an după an, în chiar centrul Iașului a tronat o dărâmătură jenantă, prezentată fotografic, pentru marele public, în ținută de gală. De fapt, nici acum nu i se cunoaște destinația – poate, sediu de firmă sau firme (nu-i vorbă, prea multă grijă pentru destinul celui mai frumos palat princiar ieșean nu pare a fi existat vreodată: din 1945 adăpostea familii ale ceferiștilor de la Regionala Iași, iar după revoluție aici a funcționat… partidul lui Becali „Noua Generație”!). Deși, între timp, prețul clădirii a crescut vertiginos, n-au lipsit cumpărătorii: între ei, cetățeanul israelian Bar Dayan, pentru ca, în final, casa de patrimoniu să ajungă în posesia unui anume Daniel Onofrei, cetățean al comunei Lețcani. Acum, printre imobiliarii deprinși cu speculațiile este cotată la o valoare de peste 4.000.000 de euro!
Nu știu dacă statul român mai are dreptul să impună riguros o anume destinare, și chiar dacă fațada zâmbește în prea stridente culori țipătoare, faptul că, în sfârșit, clădirea a fost scoasă din ruină înseamnă, pentru ieșeni, neașteptată bucurie. Nu-i vorbă, greu de presupus că vreunul dintre pietonii ce-i trec prin față în drumul către Piața Unirii are habar de povestea vechii zidiri, și, mai ales, de câtă istorie gemă a adăpostit cândva.
A ridicat-o, prin 1820, aga Costache Ghica, urmaș al lui Grigore Ghica Vodă, domnitorul ucis de turci la 1777. A rezistat la șapte cutremure și a distrus-o lăsarea în paragină – multă vreme a purtat inscripția „de închiriat”. A locuit-o prințul Albert Ghica, cel care, în 1913, a candidat la tronul Albaniei. Aici și-a sfârșit zilele dramaturgul Delavrancea (în câteva camere funcționa gazeta „România”, condusă de prețuitul scriitor). În timpul Primului Război Mondial, în casa Ghica-Kefal a funcționat Legația Franței; generalul Berthelot i-a trecut adeseori pragul. Și tot aici, între 1836 și 1940, cum atestă și placa memorială de pe fațadă, a funcționat Conservatorul ieșean, cel dintâi înființat în România.
Așez o necesară paranteză: oficial, se afirmă că această primă școală românească de muzică și artă dramatică a fost înființată în 1860, probabil dintr-o subalternă aliniere la data nașterii Universității ieșene (și ea contestabilă, se cuvine coborâtă până cel puțin la 1834 – dar asta-i altă discuție). Greu de înțeles de ce renunțăm aiurea la decenii din istoria culturii române! Am discutat ades cu profesori ai Conservatorului (actuala Academie de arte „George Enescu”), cerându-le o explicație: cu toții sunt de acord că Școala de arte s-a înființat în 1836, doar gazetele vremii consemnează amănunțit spectacolele-producție de absolvire susținute de cursanți și toate documentele atestă anul 1836, însă… și aici lămuririle se poticnesc inexplicabil. „Așa-i, însă”… și după „însă”, nici un argument! (Să ne mai mirăm că, potrivit site-ului Universității clujene, cea ardeleană ar fi apărut pe firmament cu… trei secole mai devreme decât surata ieșeană?!) Până una-alta, e-o bucurie că s-a refăcut casa Ghica-Kefal. Ce va face cu ea cetățeanul din Lețcani… rămâne de văzut.