Nu, nu e un banc din filmul Borat, ci realitatea. În timp ce procuratura nu știe pe unde să-l apuce, Dinu Patriciu a lăsat procesele și datoriile altora și a scos un mare profit din vânzarea fostei companii de stat Rompetrol către cazaci. Dușmanii lui s-au indignat că ne-a vândut Asiei Centrale, și unei țări condusă de un dictator cunoscut, Nusultan Nuzurbaev, un fel de Ceaușescu remaniat. Aliații lui au subliniat că măcar nu ne-a vândut lui Vladimir Putin – e știut că și companiile rusești, și ele redevenite de stat, sunt interesate de intrarea pe piața din Europa. Cei care se pricep cât de cât la subiect întâi au tăcut nepermis – o asemenea tranzacție într-o presă economică profesională se află înainte de semnare, mai ales când vânzătorul este și anchetat pentru rele practici în afaceri, și apoi au comentat cu jumătate de voce mai ales marea afacere făcută de dl. Patriciu, de parcă ar fi vorba de niște suporteri la un meci care-l aplaudă pe cel care dă un gol, indiferent de mijloace. Dați-mi voie azi mie, un nespecialist, să discut întreaga problematică a energiei la Marea Neagră prin prisma acestei afaceri exemplare.
Întreaga idee a construirii unei rute energetice alternative la cea oferită de ruși, susținută de destui oameni politici americani, puțini oameni politici europeni, mai ales britanici, și de președintele Traian Băsescu, se sprijină pe câteva puncte, cu o singură excepție, discutabile. Mai întâi, se sprijină pe existența indiscutabilă a resurselor de petrol și gaze în țări precum Kazakstan sau Azerbaidjan, punctul tare al planului. Pe urmă, se bazează pe aceste dictaturi locale corupte, pe aceste regimuri clan din regiune, tot așa cum de câteva decenii încoace s-au sprijinit pe monarhiile de jure sau de facto din Orientul Mijlociu, cum e cea din Arabia Saudită. Retorica celor care practică real-politik, un discurs cinic despre lume, care legitimează acțiunile bazate strict pe interesul personal, diferențiază între dictatorii noștri, cei buni, ca Nazarbaev, Aliev (omul din Azerbaijan), sau Mubarak (Egipt), în vreme ce Putin sau Saddam sunt prezentați (nici măcar constant) ca niște dușmani ai Vestului, care nu împărtășesc valorile noastre. Statul cazac o fi el batjocorit de filmul Borat și obiectul bancurilor proaste, dictatorul lui e bine văzut la Washington, deci această tranzacție, oricum ar fi calificată, trădare nu e. Ce noroc am avut noi, românii, că am terminat petrolul mai demult și că totdeauna dușmanii noștri au fost și cei ai americanilor, astfel că lupta noastră pentru democrație a avut întotdeauna susținerea americană! Când văd cât de izolați sunt activiștii pentru democrație din Asia Centrală, că și acolo sunt oameni, îmi dau seama că americanii nu au învățat mare lucru din felul în care au devenit nepopulari în Orientul Mijlociu sau America Latină, și repetăm în Caspică aceeași strategie pe termen lung catastrofală.
Al treilea element important pe care se sprijină ideea aducerii acestor surse de energie în Europa de Vest pe o cale care să ocolească Rusia este existența unei piețe. Aici, rușii au lucrat temeinic, și țările europene și-au arătat obișnuita lipsă de solidaritate, semnând cu Gazprom fără probleme și pe termen lung, astfel că țări ca Italia sau Ungaria nu mai au de ce să investească în noi resurse și mai ales noi conducte, că sunt deja acoperiți. Până și Turcia a jucat pe două fronturi, și noua cale alternativă prin Balcani o vor construi cu Gazprom, nu cu concurența. Să văd eu atunci cum se mai mobilizează sectorul privat ca să finanțeze încă o conductă costisitoare, una cu piață nesigură. Pentru ce? Și iată că și punctul 4, interesul sectorului privat pentru finanțarea întregii operații, poate ajunge un punct slab.
Am avut întotdeauna rezerve față de potențialul miraculos al acestei strategii, mai ales că am văzut-o promovată sub toate președințiile noastre de genul de entuziaști semidocți cărora dacă le încredințezi banii tăi e sigur că vor găsi cea mai imbecilă schemă să ți-i piardă și pe urmă vor spune că era de fapt un mare proiect eșuat din vitregia sorții. Deși există consultanți competenți care știu demult și mult mai bine punctele slabe expuse de mine mai sus nu i-am prea văzut pe la noi. Nu îi pot reproșa lui Dinu Patriciu că a fost mai profesionist ca acești indivizi.
Dacă tranzacția este foarte discutabilă, totuși, nu e deci din cauză că strategia lui Patriciu ne-ar încurca în marile noastre planuri pe această temă, ci pur și simplu pentru că interesul țării noastre nu este servit prin privatizarea companiilor energetice către un alt stat, care are resurse, dar nu e european. A da controlul unei părți din infrastructura noastră energetică către Kazakstan nu e cu nimic mai sigur și mai reconfortant decât a-l da Rusiei, chit că, ironic vorbind, e mai pe linia strategiei energetice a lui Traian Băsescu.
Oricum am privi această chestiune, consumatorul român nu se alege cu nimic din privatizarea asta. Tot scopul privatizării pare să fi fost îmbogățirea unei persoane private. Sigur că Patriciu a procedat în interesul lui și al companiei lui, și vânzarea e pentru el un triumf în fața adversarilor săi interni. Dar cei care au privatizat Rompetrol prima dată ce or fi avut în cap? Au văzut mai departe de primii zece ani? Tranzacția dă o idee de cum ar arăta lumea dacă statele nu ar avea forța să vegheze la respectarea regulilor și inteligența strategică pentru protejarea propriilor interese pe termen lung.
Unii vor spune că justiția va veni din urmă și va face praf pe dl. Patriciu. Mă tem că nu va fi așa. În afacerea interesul public contra Dinu Patriciu statul ne-a fost prost avocat, călcând reguli importante de procedură. Chiar dacă i-am citit toți stenogramele în presă și știm că e vinovat pe fond, dl. Patriciu are șanse să scape pentru că a fost ascultat fără mandat. După Ion Țiriac, care nu și-ar fi arătat niciodată marele geniu în afaceri dacă nu ajungea România un stat de tranziție slab, unde afacerile se fac altfel decât în Germania, și Patriciu se înscrie tot în seria care arată că forța marilor afaceri se trage din slăbiciunea statelor de tranziție. Iată că poți intra în UE și să fii tot în tranziție.
