PATRIA

Un poet dispărut după 1990 are șansa să fie readus în atenția publică datorită merituoasei strădanii a familiei, prin grija și cu efortul financiar al căreia „stă s-apară” un volum selectiv, completat consistent cu inedite. Cartea, în manuscris, mi-a fost adusă spre consultare de cea care, cu respect, prețuire și bună credință filială, încearcă să reamintească lumii grăbite și nepăsătoare o operă nu numaidecât de vârf și de geniu, dar deplin onorabilă și cu ,,insule” de interes real pentru starea liricii române a veacului XX. Observ, într-o strofă, un cuvânt înlocuit cu puncte-puncte și cer deslușiri. Aflu că acolo poetul scrisese patrie și „că-i mai bine”, poate, ca substantivul în cauză să n-apară în text. Sugerez că, într-o astfel de situație (?!), ar fi indicat să se renunțe la întreaga poezie (nu de alta, dar vremea croșetelor s-ar zice c-a răposat definitiv și irevocabil). Ceea ce nu-i cu putință, deoarece, în aparatul critic din finalul volumului, se fac referiri directe taman la poemul cu pricina, așa că-i musai să rămână în sumar. Cu puncte-puncte? Nu știu care va fi hotărârea definitivă (va mai avea și editura un cuvânt de spus), dar jena față de vocabula patrie îmi produce îngrijorări. Antologatoarea nu poate fi suspectată de inițiativa cenzurării politice (?) postume; gestul său „preventiv” este sprijinit pe cele mai bune intenții. Și așa poetul comisese, cândva, anumite derapaje encomiastice, apte să-i primejduiască receptarea postumă. Pe bună dreptate, n-au fost incluse în carte, fiindcă nici nu-s definitorii pentru universul ideatic al autorului, mult mai profund, mai nuanțat și mai aproape de ființa adevărată a poeziei decât cele câteva versificări ocazionale supuse de la sine grabnicei și ne-păguboasei uitări. Și iată că a mai rămas de plivit, în spațiul onest, policrom și original al poemelor pentru întâia oară adunate în volum, un cuvințel: patrie. Cele câteva strofe ce-l conțin n-au nimic bombastic și lozincard; este vorba de o meditație mai degrabă amară asupra destinului nostru acum și aici. Cum să apară însă, în anul de grație 2006, cuvințelul patrie într-un text poeticesc? Patria ar fi, în contextul european către care ne îndreptăm târâș-grăpiș, o noțiune „expirată” și, mai ales definitiv compromisă de noianul versificărilor de duzină în care se rima conștiincios „țară” cu „primăvară” și „zid” ci „partid”. În trecutele vremi exista o lungă listă de cuvinte hingherite în poezie: Dumnezeu, biserică, înger, rugăciune, disperare, moarte ș.a.m.d. Iată că, insidios și neoficial, se înfiripă și acum o listă, dacă nu a vorbelor interzise, oricum, a acelora pe care-i mai bine să le eviți. Ca să nu se creadă că. Ca să nu ne reamintim de. Între ele, a ajuns și biata patrie… Ca orice condeier de modă veche, am, pentru noțiunea de patrie, un respect instinctual imposibil de detronat și în veci neatins de vicisitudinile modelor, modelelor, prejudecăților, resentimentelor, politicalelor. Ceea ce se reflectă zilnic în oglinda televizoarelor nu-i patria cea adevărată, profundă, eternă și românească, ci o țară încă în convulsii și incertitudini, între cele două noțiuni aparent sinonime, țară și patrie, cea de a doua beneficiază de cald suport afectiv, perceput cu o anume încărcătură vag-solemnă și acut responsabilă. Nu m-am săturat și n-o să mă satur niciodată de România, patria mea; dimpotrivă. M-am săturat, însă, de Guță și Salam, de toți Becalii la un loc, de „Vacanța mare” și „Surprize-surprize”, de cupiditatea clasei politice, de suficiența agresivă a diriguitorilor, de minciuna politicii cotidiene, de întristarea mută a pensionarului, de formele fără fond denunțate încă de Maiorescu și reinstaurate mai abitir decât în veacul XIX, de sărăcia și obida țăranului, de mizeria spitalelor, de pornografia ridicată la rang de „nou” și „modern” în artă, de insolența îmbogățiților, de hoția generalizată, de tot cortegiul ce însoțește pasager (vreau să cred!) tranziția României îmbrobodite către România cea adevărată. În care se înmănunchează lumina amintirii strămoșilor cu truda de zi cu zi și speranțele fiecăruia. Nici o clipă nu mi-a fost și nu-mi este rușine de România, patria mea. Și-mi place să cred că, la lansarea din februarie, în loc de puncte-puncte, voi citi în carte, negru pe alb, patrie.