Pătrășcanu

„… după primul glonț, Lucrețiu Pătrășcanu s-a mai văietat și s-a zvârcolit și atunci cei din personalul de pază se înghesuiau să mai tragă și au tras efectiv” – rememorează scena asasinatului de la Jilava judecătorul Vasile Varga, cel care dăduse citire sentinței de condamnare la moarte în fața plutonului de execuție. A doua zi, „Scânteia” motiva uciderea de-a dreptul aiuristic: Pătrășcanu era vinovat de „trădare de patrie, de acțiuni de paralizare a forțelor patriotice împotriva fascismului, de organizare a unui grup complotist contrarevoluționar, antistatal, în scopul acaparării puterii și restabilirii regimului burghezo-moșieresc și a dominației imperialiste asupra României.” Au trecut exact 55 de ani. Primul mandat de arestare îl semnase, cu șase ani în urmă, procurorul R. Rossman. Motivația părea ceva mai concretă, și, în același timp, mai… fantasmagorică: „în calitate de agent al Siguranței burghezo-moșierești și agent al serviciilor de spionaj englez, a dus o activitate criminală pentru paralizarea acțiunilor PCR și nimicirea din interior a Partidului, contribuind astfel la provocarea, susținerea și continuarea războiului împotriva URSS.” După împușcarea condamnatului, cel care l-a anchetat, Toma Drăghici, s-a mutat în locuința lui Pătrășcanu, iar celălalt securist, care l-a interogat nopți în șir, lt.col. Șoltuțiu, i-a luat restul de bunuri: „una dormeză pentru două persoane, trei perini fantezi, una cuvertură, un ceas de bronz ornamental, două fotolii tapisate cu stofă gri, una plapumă și două perine.” Șoltuțiu a mai „cumpărat”, prin Consignație, „9 jucării figurine de os pentru copii” cu… un leu bucata. Era vorba, de fapt, despre 9 statuete de Tanagra, extrem de valoroase, moștenite de cel executat de la tatăl său, scriitorul D.D. Pătrășcanu. Parcurgerea documentelor procesului (80.000 de pagini; Lavinia Betea, autoarea excelentei cărți „Moartea unui idol comunist” a trudit patru ani încheiați!) echivalează cu scufundarea în mocirla unui vis urât. Profesorului universitar Lucrețiu Pătrășcanu, fost ministru al justiției în primul guvern de după „eliberare”, om cu alese calități și cu destule cusururi (vom detalia în tableta viitoare) se credea că i s-a tras moartea de pe urma declarației de mare bun simț de la Cluj (1945): „înainte de a fi comunist, sunt român”.
Cartea demonstrează că ițele sunt mult mai încâlcite și că apele în minusculul PCdR erau mult mai turburi. Conform unui raport din 1941 al lui C. Maimuca, ministru de interne, compoziția națională a Partidului Comunist era următoarea: 90% evrei, 5% români, 5% alte naționalități. Sunt cifre de regulă ocolite în presa și-n literatura de specialitate, pentru a se menaja anumite susceptibilități, dar istoria e istorie și politica struțului ține cât ține. Cu atât mai mult cu cât acel 90% poate avea o justificare logică: în toiul aberantelor persecuții antisemite, unde să-și îndrepte simpatiile populația evreiască dacă nu spre zona politică în care putea distinge, barem teoretic, protecția programatică a naționalităților, mergând până la autodeterminare?
În al doilea rând, ministrul de interne avea tot interesul ca, urmând orientarea oficială promovată și prin legislația antievreiască, să manipuleze procentajele până spre ajungerea la acel greu de crezut 90%. Ceea ce nu schimbă realitatea procesului Pătrășcanu: majoritatea celor implicați în construcția acuzării și în derularea „cercetărilor” a fost alcătuită și din acel 5% al „altor naționalități”, și din (îndoielnicul) 90% susținut de Maimuca. Dacă ținem cont de faptul că Pătrășcanu, ministru al justiției, a înaintat către rege scrisoarea în care spunea „am onoarea de a propune Majestărții Voastre, pentru înalte rațiuni de stat, respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu” și ceilalți, nu poți decât să-i dai dreptate cinicului Petre Pandrea, între altele, cumnat al lui Pătrășcanu: „Comunism a vrut, de comunism a avut parte.” Voi reveni.