Pătrășcanu (III)

Lucrețiu Pătrășcanu a fost implicat și direct, și indirect, în luptele pentru putere la vârf: mai întâi ca pion sacrificat (Dej simțea în ceafă răsuflarea posibilului contra-candidat la șefia partidului) și, apoi, ca pion de sprijin în demersurile lui Ceaușescu pentru trecerea echipierilor lui Dej pe linie moartă.
Reabilitarea din 1968 n-a fost, cum s-a vrut să pară, o expresie a dorinței de restabilire a adevărului și de a se face târzie dreptate, cât mai ales prilejul de a se da ghiontul decisiv lui Al. Drăghici & comp.: lupii tineri își făceau loc cu coatele, sprijinindu-se, la nevoie, și pe cadavre. Ceaușescu înființează o Comisie (secretă) de cercetare a cazului Pătrășcanu, după ce o investigație prealabilă (1965) stabilise că acuzațiile ce au dus la condamnarea la moarte n-au nici o susținere. Nici membrii CPEx n-au fost informați, așa că audierile solicitate de Comisie i-au surprins total nepregătiți. Concluziile le-a înfățișat secretarul general, la o ședință cu activul: „procesul a fost o înscenare odioasă, iar Pătrășcanu, victima unui asasinat mișelesc.”
Cu acest prilej, „justițiarul” Ceaușescu a creionat portretul celui împușcat la Jilava: „Era un om de mare valoare intelectuală, un om de vastă erudiție și cultură marxist-leninistă, un remarcabil conducător de partid”, care a fost ucis „prin împușcare de la spate.” În acest punct, lucrurile se complică. Comandantul șef de atunci al penitenciarelor, Bădica, declară că „acești ofițeri (ai Securității, n.n.) l-au împușcat în ceafă”, după ce-l duseseră în cotlonul unei subterane de la Jilava.
Pe de altă parte, Pacepa vine cu varianta lui: l-ar fi împușcat anchetatorul Iosif Moldoveanu (?), în timpul unei plimbări prin curtea închisorii. În fine, există procesul-verbal ce narează o procedură, să-i spunem astfel, „legală”: pluton de execuție, procuror, judecător etc. Această ultimă ipoteză este susținută de rezultatele deshumării, când au fost găsite și identificate cele două schelete (Pătrășcanu și Koffler) îngropate chiar la… locul crimei, în Valea Piersicilor.
Probabil că variantele au apărut prin contaminare cu ecourile târzii ale uciderii lui Foriș (cu ranga, pe la spate). Anchetarea anchetatorilor lui Pătrășcanu a condus, cum era de așteptat, la recunoașteri spășite, toate cu aceeași motivație: ordinul de sus și presiunea malefică a consilierilor sovietici, care, potrivit declarației lui Teohari Georgescu, „făceau să iasă apă din piatră”. Cu toate acestea, în faza finală a procesului, sovieticii au refuzat să se implice. Miron Constantinescu, trimis la Moscova spre a obține încuviințarea lui Malenkov pentru condamnarea la moarte, n-a avut succes. Nici Hrușciov n-a voit să se amestece: „e treaba voastră, a românilor, voi s-o rezolvați, nu noi o rezolvăm.” Întrebat, la anchetă, dacă „dumneata ai schingiuit?”, sinistrul colonel Șoltuțiu a ripostat cu inocență: „la mine veneau gata schingiuiți.”
Adevăratul tir era însă îndreptat către Al. Drăghici. Ca răsplată pentru că a acceptat să se pensioneze, retrăgându-se din toate funcțiile de partid, i s-a dat casa pe care și-a ales-o (și în restaurarea căreia Gospodăria de partid a trebui să investească 318.000 lei), stabilindu-i-se și o pensie lunară de 4000 lei (cât salarul a 5 profesori). La Plenara CC din aprilie 1968, raportul consfințea: „Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat abuziv în 1948” și, până la data procesului, „nu s-au descoperit probe, nu s-au obținut mărturii care să dovedească învinuirile aduse.”
Tartorul anchetei, col. Șoltuțiu, s-a întors la Cluj, în postul ce l-a avut (director adj. al Bibliotecii Universitare), deținând și funcția de secretar de partid pe Centrul Universitar. Este, acum, pensionar și refuză orice discuție pe tema Pătrășcanu: „a fost judecat, a fost reabilitat; pentru mine, nu mai există.” Probabil, subscrie exclamației lui Dej: „L-am potcovit pe Pătrășcanu așa cum trebuia să fie potcovit.”