Pătrășcanu (II)

Nu numai cu mobila lui Pătrășcanu s-a ales colonelul Șoltuțiu; împreună cu ceilalți torționari, a fost decorat cu ordinul “Apărarea Patriei”. Până și Elena Suditu, care a dactilografiat declarațiile învinuiților, a primit „Medalia muncii”. Se recunoștea, astfel, că s-a muncit din greu pentru a se inventa din nimic acuzații de genul „complot împotriva păcii” (?!) și, mai ales, pentru a-i determina pe învinuiți să declare ce li se ordona (atât întrebările, cât și… răspunsurile erau formulate de consilierii sovietici!) Pătrășcanu a rămas demn și inflexibil până la capăt: „scuip pe acuzațiile voastre!” a spus la proces, dar bunul său prieten Belu Zilber nu s-a sfiit să-l acuze că a plănuit, între altele, „să asasineze în primul rând pe Dej, apoi pe Emil Bodnăraș și alții, după ocazie.” Culmea e că tocmai Zilber , după revizuirea procesului din 1968, avea să ceară… despăgubiri morale fiindcă a suferit în timpul anchetei și detenției. A fost singurul care nu le-a primit; cum bine spunea Tacitus, „trădătorii sunt odioși chiar și acelora care îi folosesc”.
Abia acum s-a aflat, la deschiderea arhivelor, că era cât pe ce să fie luați pe același bilet și incluși în lotul „vânzătorilor de țară” încă doi fruntași ai partidului: I.G. Maurer și Corneliu Mănescu. Au scăpat datorită unor intervenții la vârful puterii întreprinse de rubedenii cu influență în partid. Cum se desfășurau anchetele? Lena Constante a declarat ce i s-a cerut după ce i s-a smuls părul din cap. Alți interogați (că lista era lungă, doar trebuia inventat ditamai complotul!) au fost bătuți cu sălbăticie noapte de noapte. Pătrășcanu n-a fost supus unor astfel de tratamente, dar, după cum el însuși scrie într-un memoriu, „45 de nopți și zile, noapte de noapte, zi de zi, am dormit un ceas, maximum două” (metoda interogării „în ture”).
Întrucât nu exista, practic, nici o probă, anchetatorul cerea acuzatului… să se auto-incrimineze: „organelor de cercetare le sunt în întregime cunoscute acțiunile d-tale criminale împotriva regimului și în vederea răsturnării regimului nostru de democrație populară. Ești hotărât să arăți sincer, cinstit, fără ocol și fără frică aceste acțiuni?” Până și Inchiziția înfățișa acuzatului probele incriminante; justiția română a anilor ’50 nu considera necesar! Sinistrul colonel Șoltuțiu a alcătuit un plan de muncă pe puncte („tov. Șoltuțiu aproape în fiecare zi spunea că trebuie să strângem probe, că este ordin de sus…”) în care obiectivul nu era stabilirea adevărului, ci „obținerea de rezultate pozitive” sub deviza „poate exista un singur dubiu – că acuzații n-au spus tot ce au săvârșit.” Pur și simplu ți se taie respirația când constați până unde a putut ajunge înjosirea ideii de justiție și la ce mizerii se poate preta conducerea unei țări „democratice”, în care Gheorghiu Dej asculta cu satisfacție, în cabinetul său, benzile înregistrate la proces, iar președintele Completului de judecată, gen. mr. (r.) Ilie Moisescu era mereu chemat la telefon de Chișinevschi, „care îmi făcea observații și dădea îndrumări asupra conducerii ședinței”. Mascarada trebuia să-și urmeze cursul, cu atât mai mult cu cât și în celelalte „țări frățești” aveau loc degradante spectacole similare – cazul Rajk în Ungaria, Kostov, în Bulgaria, apoi procesul Slansky, de la Praga, cu știutele lui efecte produse conform „teoriei dominoului”.
Interesant este că din rechizitoriu a fost eliminată total acuzația de „naționalism șovin” (discursul de la Cluj) care, după 1968, a fost prezentată ca esențială în desfășurarea procesului. Nu mai era nevoie, câtă vreme Pătrășcanu a fost „dovedit” ca… spion englez, așa că procurorul putea să literaturizeze, pe cât de patetic, pe atât de ridicol: „ce trist este să constați că există printre oameni și asemenea monștri ce respiră același aer ca noi și sunt încălziți de aceleași raze binefăcătoare ale soarelui!” Un singur comentariu este posibil: sictir! Nu mai puțin spectaculoasă este și revizuirea procesului și reabilitările din 1968, așa că vom reveni.