Patimile omenești – piedică în calea mântuirii

Desăvârșirea morală constituie, atât după concepția creștină, cât și după judecata naturală, starea ideală a naturii umane, spre care năzuiesc și se străduiesc, în mod diferit, dar statornic, toți oamenii.
Dimpotrivă, viața păcătoasă, cu deosebire în forma ei cea mai gravă și agresivă, pe care i-o dau patimile sau, viciile, este privita unanim ca o stare și lucrare opusă desăvărșirii morale și de care trebuie să se ferească toți.
Viața virtuoasă și viața pătimașă sau vicioasă sunt cele două moduri opuse, în care omul își poate trăi existența sa pe acest pământ.
Dar, pe când viața virtuoasă este un progres spre desăvârșire și fericire, cea pătimașă este o decădere și o sursă de nenorociri. Prima este sănătoasă, liniștită, luminoasă și rodnică; cea de a doua, bolnavă, tulburată, întunecată și stearpă.
Cea mai gravă și mai permanentă primejdie
Patimile reprezintă pentru ființa umană cea mai gravă și mai permanentă primejdie, întrucât o fac să decadă la cel mai scăzut nivel posibil, o vatămă adânc și o sortesc pieirii.
Patimile sunt o creștere exagerată și anormală a unor tendințe în dauna altora și sfârșesc, prin distrugerea totală a organismului fizic și moral.
Succesul, pe care-l obțin împotriva noastră, se datorează mai ales slăbiciunii poziției noastre și faptului că ele nu se arată totdeauna în forma lor reală, ci deghizate în chipuri inofensive sau chiar seducătoare.
Pentru a combate opera lor nefastă, este, de aceea, nevoie, mai întâi, de o perfectă identificare a lor, apoi, de o inventariere a părților noastre slabe, precum și a armelor, de care putem dispune împotriva lor.
Acestea sunt tocmai obiectivele, pe care le vom urmări în cele ce urmează.
Sensurile cuvântului patimă
Pentru o strictă delimitare a subiectului nostru și pentru înlăturarea unei confuzii posibile, socotim necesar să precizăm, de la început, sensul în care folosim noi aici noțiunea de „patimi”. Se simte nevoia unei prealabile precizări, pentru că, în limba română, cuvântul „patimă” are trei sensuri diferite. Este, mai întâi, sensul de suferință în genere și se folosește și ca verb (a pătimi). Un al doilea sens este acela de suferință nevinovată și mântuitoare pornită dintr-o iubire nemărginită, care este folosit numai în expresia „Patimile Domnului”. Al treilea sens și cel mai răspândit este cel peiorativ, de păcat cronic, aproape identic cu acela de viciu, sens tocmai opus celui arătat mai sus, întrucât acesta din urmă este expresia unui egoism exagerat și al unei robiri vinovate și pierzătoare.
Patima ca pasiune
Cuvântul „patima” este singurul folosit în graiul poporului și în cultul divin ortodox pentru a exprima deopotrivă aceste două sensuri din urmă, dar pe care nu le confunda niciodată, datorită îndeosebi contextului apropiat, în care se găsește. Cu ultimul sens se află de asemeni și în învățătura de credință creștină ortodoxă.
Cuvântul „pasiune” a căpătat cu vremea, în limba română, un sens bun, întrucât desemnează o direcție moralmente acceptată, ca în expresia „pasiunea studiului”.
Patima ca viciu
Cât despre termenul de „viciu”, acesta nu e folosit deloc în vorbirea poporului, nici în cărțile de cult, nici în scrierile Sf. Părinți, care toate se servesc exclusiv de cuvântul „patimă”. Cuvântul „viciu” aparține acum numai limbii culte.
De asemenea, cuvântul „patimă” este mai potrivit pentru realitatea și caracterul religios pe care le exprimă și, în același timp, mai cuprinzător.
În sfârșit, acest termen derivă, etimologic, mai direct de la sursă, întrucât vine de la grecescul pathos, pathima.
Stare sufletească și trăire păcătoasă
Iată suficiente temeiuri, care ne îndreptățesc pe deplin de a folosi aici termenul de „patimă”, cu sensul lui moral negativ de stare sufletească și trăire păcătoasă.
Și acum, după ce am lămurit această chestiune, să încercăm a răspundem la prima întrebare ce se pune, și anume: ce este patima, cu alte cuvinte, care este ființa patimii?
În scopul acesta trebuie să spunem că, întrucât patima este o realitate păcătoasă, pentru a-i determina ființa, este nevoie să amintim, mai întâi, ce este păcatul, patima nefiind decât o specie a acestuia.
Voința păcătoasă
Astfel, în învățătura de credință creștină ortodoxă, păcatul se definește ca fiind „călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”.
Aceleași elemente intră și în definirea patimii, numai că la acestea se mai adaugă o stare sufleteasca de împietrire în fapte rele, o voință îndărătnică de a călca legea morală, o înclinare puternică, exclusivă și permanentă în această direcție.
Deci, în patimă, nu avem de-a face cu o călcare singulară a legii divine, făcută cu știință și voință, ci cu o stare păcătoasă, cu o voință păcătoasă, persistentă, cu o boală a firii umane. Patima înseamnă o îmbrățișare totală a păcatului, o aderență integrală și exclusivă la păcat, o direcționare totală și constantă spre călcarea legii divine.
(Prof. Constantin Pavel)