Libertatea este voința sufletului rațional gata să se miște încotro voiește. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se miște numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind rațional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când dorește ceva, dacă voiește, are putere să înfrâneze dorința ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat și mustrat. Omul este ființa care dispune de el însuși
Omul este ființa care dispune de el însuși, de sine, ținând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile și animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinței sale și putând-o umple de duhul dumnezeiesc și de libertatea Lui cu totul superioară care întărește libertatea noastră.
Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deși pe de altă parte s-a făcut așa prin propria-i voie sau acordul său.
Silirea este obosirea trupului
Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate și simțurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii și prin renunțarea la odihnă cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos.
Prin acest efort susținut monahul dovedește că omul se poate ridică cu duhul mai presus de firea învârtoșată în păcate, poate covârși obișnuințele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber față de ele.
El este la extrema contrară a patimilor în care și-a pierdut cu totul libertatea față de trup și lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate și necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertății, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimașe, prin prima se apropie de îngeri.
Mintea desface totul în bucăți
Mintea desface totul în bucăți asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârțește în bucăți tot ce e unitar și vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată și blândă, înțelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâșie, dar le descoase căci în acest caz nu mai înțelege întregul, esențialul și viața.
Este ușor să pierzi cele bune, dar să le redobândești nu este ușor căci păcatul are două ajutoare prin care războiește cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii și prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se silește să se împotrivească celor două care o războiesc.
”De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuiește și cel ce-l sfătuiește pe el să se despartă de faptele rele și va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.
(www.filocalia.ro)
