Patima mândriei întunecă întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înțelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguiește să strice înfrânarea: curvia, curăția; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândețea; și celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuți opuse.
Dar păcatul mândriei când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit, care a cucerit o cetate mare și înaltă, îl dărâmă în întregime și îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu și împodobit cu toată virtutea și înțelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa.
De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l, proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: Ședea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri și voi fi asemenea Celui Preaînalt” (Isaia XIV, 13-14). Iară tu om ești, și nu Dumnezeu. Și iarăși alt prooroc zice: „Ce te fălești întru răutate puternice?” (Ps. CI, 3) și celelalte ale psalmului. Deci știind acestea, să ne temem și „cu toată străjuirea să păzim inima noastră” (Prov. IV, 23) dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înșine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine” (1 Cor XV,10), și cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5) sau cel zis de proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii (Ps. XVI, 1) și în sfârșit, cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voiește, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluiește” (Rom.IX, 16).
Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia și de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup și sânge nu va putea ajunge la desăvârșire decât prin mila lui Hristos și prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este” (1,17); iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca și cum n-ai fi luat și te fălești ca de ale tale?” (1 Cor.IV, 7).
Iar că mântuirea ne vine prin harul și mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit raiul nu ca preț al virtuții, ci prin harul și mila lui Dumnezeu. Acestea știindu-le Părinții noștri , toți cu un glas au învățat că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârșirea virtuții, fără numai prin smerenie. Iar aceasta și din sărăcia desăvârșita, prin care ne vine și dragostea desăvârșită, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
(Sfântul Ioan Casian – Filocalia volumul 1, sursa: http://ortodoxiatinerilor.ro)
