Patericul omului grăbit

Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniștit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul și-a găsit calul în ogradă și a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.
Odată, o creștină care avea un mare necaz a dat un pomelnic la Părintele Cleopa. După un timp femeia a revenit, spre a-i mulțumi cu lacrimi pentru ajutorul primit. Dar sfinția sa îi spunea că nu-și mai amintește nimic, însă ea stăruia, amintindu-i împrejurările de atunci. Atunci, părintele a căutat prin buzunare și a scos o hârtie boțită, întrebând-o dacă nu cumva acesta este pomelnicul ei. Femeia recunoscând pomelnicul, părintele i-a spus: „Vezi, eu am și uitat de atunci de el. Dar credința ta a lucrat și Domnul te-a izbăvit de necaz”.
Altădată, a venit o femeie împreună cu fiul ei la Părintele Cleopa. Când i-a dat binecuvântare, necunoscând-o mai dinainte, părintele a spus: „Numai mamă să nu fii!”. Iar în predica din seara aceea a vorbit mai mult împotriva desfrânării și a beției, patimi care îl stăpâneau pe fiul acelei mame. Apoi ne-a mărturisit acea creștină că fiul său, după plecarea de la mănăstire, a părăsit cu totul acele patimi, cu rugăciunile Părintelui Cleopa.
A spus odată Părintele Cleopa: „Un adevărat călugăr este bine să se împărtășească din toate faptele bune câte puțin. Dar mai mult să prisosească smerenia, căci aceasta este poartă a Cerului; iar smerenia din ascultare se naște. Cununa tuturor faptelor bune rămâne, însă, dragostea. Aceasta duce sufletul de la poarta Cerului înaintea Tronului Preasfintei Treimi”.
Într-o zi, când un frate i-a arătat biserica noua care se construia, lăudându-i frumusețea, părintele i-a spus: „Da, frate. Dar să știi că este mai greu să faci un călugăr adevărat, decât o catedrală”.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 760-761)