Zaheu cel ce „dorea să-L vadă pe Iisus, Cel ce este”, „s-a urcat într-un sicomor”, fiindcă se simțea mic și crezând că va crește [doar] prin urcarea sa în sicomor. De multe ori și noi credem că vom vedea pe Iisus urcând într-un anume „sicomor”, acel „sicomor” pe care de multe ori îl exprimăm în limba vorbită drept „trestie” . Uneori credem, spre exemplu, că vom vedea pe Iisus numai dacă escaladăm trestia „erudiției” și vedem „dintru înălțimi” pe ceilalți oameni. Altădată, din nou urcăm trestia „virtuții” sau a „pietății” sau al „caracterului progresiv” sau al „naționalismului” sau pe cel al „Ortodoxiei”. Însă pe Hristos, Cel ce este, dacă-L vedem urcându-se într-o trestie, [cu siguranță] este o iluzie optică pentru noi cei ce-L cunoaștem ca frumusețe, ca Cel ce vorbește frumos, aristocrat, cu ochi albaștri și cu părul blond.
Pe Hristos nu-L putem cunoaște rațional
Nu putem însă să avem o întâlnire reală cu Hristos, Cel înviat, urcând într-o trestie. Nu putem să-L întâlnim pe Hristos în mod academic sau rațional. Numai în locașul inimii noastre putem să-L întâlnim. Pentru aceasta și Hristos celui dintre noi care are o anumită curiozitate, fie numai ca să-L întâlnească, Îi va spune ceea ce i-a spus și lui Zaheu: „în casa ta”, înăuntrul inimii tale „vreau să stau”, „grăbește-te” deci „și te coboară”. Urcăm însă în sicomor sau în trestii pentru ca să ne dezaprobăm privirea din inima noastră, știind adeseori că este sălașul demonilor. Trestia este evadarea din noi înșine, pe care în esență nu o prețuim, nu o iubim.
Hristos vine mai întâi în inima omului
Ca să abandonăm apărarea noastră, evadarea noastră, trebuie să putem să simțim dragostea cea reală și să prețuim ceea ce este al nostru.
Iubim însă cele ale noastre în proporția in care am încercat să acceptăm și să iubim pe ceilalți. Astfel se creează cercul vicios. Cu atât mai mult, oricine este respins simte nevoia și mai mult să urce într-un sicomor și să-i vadă pe ceilalți „dintru înălțimi”, așadar să-i respingă înainte ca aceștia să-l respingă.
Hristos pune punct final cercului vicios. Știe că mai înainte de toate omul trebuie să se simtă iubit, pentru ca să descopere puterea de a se schimba, de a-și curăți inima sa. Pentru aceasta și merge primul la Zaheu, fără să-i ceară ceva și astfel îi dă puterea să se schimbe și să dea „jumătatea din cele ale sale” celor „săraci”. Hristos vine mai întâi în inima omului și apoi vine schimbarea, dezvoltarea duhovnicească și faptele cele bune.
Nevoia de „încălzire” prin iubire
Zidirea funcțională a procesului care conduce la o întâlnire reală cu Hristos, Cel înviat, exprimă în realitate o înțelepciune de necuprins, iar orice amănunt nesemnificativ al ei are dimensiuni existențiale infinite. Cu toate acestea, la început procesul dorește să ne asigure că în numele lui Iisus Hristos nu putem să respingem pe nici un om și mai ales pe cel ce „suferă”, așadar pe cel căruia iubirea i s-a răcit, fie că aceasta se exprimă ideologic, fie că se exprimă practic. În numele lui Iisus Hristos nu putem să facem nimic altceva decât să încercăm să încălzim „pe cel congelat”. „Ce înseamnă să fii încălzit? Să rămâi la ceea ce erai în începuturi” (Sf. Ioan Gură de Aur).
(traducere din lb. neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Pr. Filotei Faros, „Mișcarea spre întâlnirea cu Hristos, Cel înviat”, în: Stavros kai Anastasi, ediția a doua, Ed. Akritas, 1984, pp. 12-14. Menționăm că ideile pasajelor sunt inserate de traducător)
