E cu adevărat o gravă problemă invazia produselor falsificate pe tânăra noastră piață. Puțini știu însă că, la Paris, se găsește un muzeu special, numit „al falsurilor”, unde vizitatorul are prilejul de a admira mărfuri contrafăcute de o mare diversitate, de la ceasuri de lux până la produse electronice de vârf, care – firește – nu-s cu nimic de vârf. Din acest lăcaș de cultură, putem afla că năravul de a contraface produse de marcă nu-i deloc nou. Sunt ani cu zecile de când echipa regretatului explorator Cousteau a descoperit, pe fundul Mării Mediterane, vinuri false produse cică sub egida lui Lassius, un celebru viticultor roman.
Ei, dar treaba asta e cu dus-întors, fiindcă destui dintre noi cumpără conștient mărfuri contrafăcute, știind că sunt contrafăcute, tocmai pentru că pe cele veritabile, ce-au stat la baza imitației, nu și le pot permite. Iar celui ce folosește produse false nu-i rămâne decât să spere că falsul se ridică, funcțional sau estetic, la înălțimea originalului, cum de-atâtea ori se întâmplă în viață. Extrapolând puțin, nu dăm de multe ori lovitura în viață cu un compliment fals, cu un zâmbet fals ori cu un discurs fals, plasat când trebuie acolo unde trebuie?
Pe deasupra, destui dintre noi cumpărăm falsuri ca să-i luăm ochii șefului, partenerei sau soacrei, bazându-ne pe observația plină de substanță că „mulți văd, puțini cunosc.” Bineînțeles, oleacă jigniți ne simțim când noi căpătăm astfel de daruri, fiindcă atunci suntem nevoiți să jucăm puțin teatru, mimând încântarea:
– Vai, un ceas Citizen, cu adevărat Citizen, de când îmi doream! Vă mulțumesc din suflet!
Dar nimeni nu ne oprește să pasăm grațios darul contrafăcut mai departe, cum se întâmpla odinioară cu albumele de pictură, care se bucurau de un circuit mai plin de neprevăzut ca o cursă de formula unu.
