Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Preaiubitului cler, cinului monahal și dreptmăritorilor creștini din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
În fiecare an, în această primă Duminică din Postul Paștilor, sărbătorim biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor și a altor învățături greșite și, în același timp, ne aducem aminte cu evlavie de toți cei care și-au închinat viața lui Hristos și Sfintei Sale Biserici, precum și de cei care au luptat de-a lungul veacurilor pentru apărarea dreptei-credințe cea „dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).
După ce și-a dobândit libertatea de credință și cult prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, al Sfântului împărat Constantin cel Mare, Biserica și-a apărat unitatea și învățătura de credință, formulată de Sfinții Părinți în hotărârile dogmatice și canonice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții. Însă, dintre toate biruințele sale, numai cea referitoare la învățătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca Biruință a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.
Învățătura de credință despre sfintele icoane a fost formulată de Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787, pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14), mărturisește: „după cum chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, asemenea să se așeze și cinstitele și sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase și veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și pe drumuri, și adică icoana Domnului și Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiților Îngeri și ale tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci dacă vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii dumnezeiești.” (Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Tipografia Diecezană Arad, 1930, p. 39-40)
Icoana lui Dumnezeu-Cuvântul, a Domnului nostru Iisus Hristos, este mărturia întrupării Sale adevărate și sfințitoare. Din acest motiv icoana este numită și Evanghelia în imagini. În această privință, Sfântul Vasile cel Mare ne învață zicând: „Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura o arată în chip tăcut, prin reprezentare” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 1994, p. 93), și „cinstea dată chipului trece asupra prototipului” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII, Col. 149, trad. de pr. prof. dr. Constantin Cornițescu, în col. PSB 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 60), care se află în cer.
Cu toate acestea, în veacurile VIII și IX, Biserica s-a confruntat cu o luptă fățișă împotriva cinstirii sfintelor icoane a celor care tăgăduiau tradiția reprezentării Mântuitorului Iisus Hristos și a sfinților și considerau că icoanele nu trebuie cinstite sau venerate. Potrivnicii sfintelor icoane nu puteau înțelege faptul că, în icoana lui Hristos, este reprezentat chipul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, nu Dumnezeirea nevăzută. Răspunzând celor care erau potrivnici sfintelor icoane, Sfântul Ioan Damaschin explică: „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut nu ca nevăzut, ci ca Unul care S-a făcut văzut prin participare la trup și sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu. Dacă este cu neputință să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea!” (Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, III, 6, trad. de pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1998, p. 128).
Înțelegem de aici că cel care cinstește icoana lui Hristos cinstește de fapt pe Cel pictat pe ea, adică pe Hristos Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, Care S-a făcut om pentru a dărui oamenilor viața veșnică. Cel Unul Sfânt S-a făcut om pentru a sfinți pe oameni.
De aceea, a respinge cinstirea icoanei înseamnă a respinge taina întrupării sau a înomenirii Fiului lui Dumnezeu și a nesocoti întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc.
Iubiți credincioși și credincioase,
Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu cel Sfânt, are chemarea să ajungă, printr-o viață curată, la „asemănarea cu Dumnezeu”, potrivit poruncii lui Dumnezeu: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). De aceea, Sfinții Apostoli îndeamnă pe creștini, zicând: „Ca fii ascultători, nu vă potriviți poftelor de mai înainte, din vremea neștiinței voastre, ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții” (1 Petru 1, 14-15). Sau: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră…” (1 Tesaloniceni 4, 3). Prin urmare, icoanele pictate înfățișează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului luminat și sfințit prin harul lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și împărtășit de Duhul Sfânt, pentru ca oamenii să devină „fii ai lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 12), după har.
Conținutul și mesajul icoanei ortodoxe mărturisesc, pe de o parte, adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, iar pe de altă parte, adevărul că omul poate ajunge la înfiere și îndumnezeire prin harul dumnezeiesc. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că Maica Domnului este mai presus decât toți sfinții și cea mai cinstită dintre sfinți, fiind „cea plină de har” (Luca 1, 28), întrucât a născut ca om pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos. Chipul înnoit al omului sfințit și îndumnezeit prin har ni-l arată și icoanele sfinților. Din acest motiv, imaginea care nu transmite acest mesaj al sfințeniei nu este icoană, ci doar un tablou religios, chiar dacă este o imagine plăcută la vedere. Prin urmare, cinstirea icoanei lui Hristos ne apropie și mai mult de El, prin harul sfințitor al relației dintre icoană și Prototip. Icoana ne întărește credința în dumnezeirea și umanitatea lui Hristos și în comuniunea sau legătura Lui cu noi, chiar după Înălțarea Sa la Cer: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). De asemenea, rugăciunile rostite în fața icoanei Maicii Domnului și înaintea icoanelor tuturor sfinților ne apropie și mai mult de Dumnezeu și de sfinții Lui, astfel încât putem spune, împreună cu psalmistul, că: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” (Psalmi 67, 36).
O icoană devine pe deplin icoană numai prin actul sfințirii ei
Icoanele și picturile bisericilor și mănăstirilor ne înfățișează unirea firii umane cu harul dumnezeiesc într-o armonie sau măsură cumpănită. Această măsură cumpănită este o expresie liturgică a învățăturii de credință formulată de Sfinții Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic prin care mărturisim neîncetat: „pe Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Definiția dogmatică de la Calcedon, în Ortodoxia, anul III, nr. 2-3/1951, p. 409). Potrivit acestei formulări, omul sfânt este om înduhovnicit și transfigurat, așa cum este reprezentat în picturile murale și icoanele ortodoxe de tradiție bizantină, iar nu redus la estetica trupului material nespiritualizat, așa cum este redat adesea în arta religioasă a Renașterii. Trebuie însă precizat că o icoană devine pe deplin icoană numai prin actul sfințirii ei, care „schițează un hotar de netrecut între un tablou religios – fie el chiar unul superior după cuprinsul lui religios și realizarea lui artistică – și o icoană, oricât ar fi ea de modestă în această privință. Sfințirea este acțiunea tainică a Bisericii în timpul căreia „se sfințește icoana aceasta cu harul Sfântului Duh” […]. De aceea, trebuie să spunem că nu orice reprezentare, nu orice icoană are puterea iconicității, ci numai cea sfințită” (Pr. Serghei Bulgakov, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, București, 2000, pp. 148, 153).
Desigur, putem să ne întrebăm care este folosul duhovnicesc al cinstirii sfintelor icoane și cât de mult ne ajută acestea în viața noastră? Încă de la Botez, prin însuși numele care ni se dă, primim lumina și ocrotirea sfântului al cărui nume îl vom purta întreaga viață. Apoi, crescând, avem nevoie de sfintele icoane pentru întărirea credinței și evlaviei, deoarece sfinții pictați pe ele sunt învățători și rugători pentru noi. Pe parcursul vieții, fiecare dintre noi avem nevoie de sfintele icoane pentru rememorarea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu și a faptelor de sfințenie ale celor care L-au urmat, astfel încât, privind chipurile lor, vom simți și noi chemarea de a le urma pilda tăriei în credință și a vieții lor de sfințenie.
Pe de altă parte, icoanele ne ajută să ne exprimăm și dragostea pentru Dumnezeu. Dacă, din iubire, purtăm cu noi și în casele noastre imagini ale rudelor și oamenilor apropiați, cu atât mai mult suntem datori să arătăm evlavie față de icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților, împodobind cu ele casele, spre sfințire și binecuvântare. Sfintele icoane sunt, totodată, o vedere duhovnicească a frumuseților și învățăturilor Sfintei Scripturi prezentate în culori și o cale de cunoaștere și urmare a modelelor de credință, iubire și milostenie ale sfinților.
Prima duminică din Postul Mare
Duminică, 24 martie, este prima duminică din Postul Mare, pe care o sărbătorim liturgic și duhovnicește ca fiind Duminica Ortodoxiei și a sfintelor icoane. Iar pentru că cinstirea arătată icoanelor se ridică la sfinții pictați pe ele, noi folosim această sărbătoare pentru a vă îndruma părintește: să vă închinați cu credință și evlavie în fața sfintelor icoane ori de câte ori intrați în biserică, rugându-vă sfinților reprezentați pe ele; să așezați la loc de frunte în casele voastre icoane sfințite, mai ales ale sfântului ocrotitor, și să le cinstiți prin aprinderea candelei, închinare și rugăciune evlavioasă zilnică; să purtați în călătoriile voastre icoanele sfințite ale Mântuitorului, Maicii Domnului și ale sfinților ocrotitori, ca să vă fie spre ajutor și izbăvire de primejdii; să dăruiți o icoană sfințită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfințirea familiei; să aduceți liniște și tămăduire sufletească în viața unui bolnav aflat pe patul de suferință, oferindu-i o icoană sfințită; să mergeți în pelerinaj individual sau organizat de Biserică la icoanele făcătoare de minuni din țară și de la locurile sfinte ale Ortodoxiei de peste hotare, pentru a primi întărire în credință, pace sufletească, vindecare de boli și de suferințe și ajutor în necazurile vieții.
În aceste vremuri de criză economică, morală și socială, de indiferentism și individualism, rugăciunea smerită și plină de credință săvârșită în fața sfintelor icoane ne ajută să ne luminăm mintea pentru a fugi de păcate și a săvârși fapte bune, să ne încălzim inima și să apărăm dreapta credință în fața rătăcirilor de tot felul și să ne întărim voința de a lucra pentru binele Bisericii și al poporului nostru.
(fragment, sursa: Basilica)