Pastorala Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei, 2007

– Iubitului nostru cler și dreptmăritorilor creștini din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi arhierești binecuvântări!
Iubiți credincioși și credincioase,
Viața noastră spirituală este o permanentă călătorie împreună cu Hristos, având ca sprijin și călăuză rânduielile liturgice ale Sfintei Biserici, săvârșite în praznicele și sărbătorile anului bisericesc, ca adevărate popasuri duhovnicești. Ținta acestei călătorii este Învierea Domnului, act unic și mântuitor, la care ajungem retrăind întreaga viață și activitate a Mântuitorului Hristos și urmându-L, prin nevoințele noastre, pe drumul Golgotei, prin a cărui Jertfă ne-a împăcat cu Tatăl și ne-a adus din moarte la viață.
Pregătirea credincioșilor pentru a putea urca împreună cu Domnul pe drumul cel greu al Crucii se face prin jertfa Postului Mare. Timp de 47 de zile, efortul ascetic personal al fiecăruia, prin postul alimentar, prin curățirea de păcate, prin milostenie, prin paza sfintelor porunci, se contopește în lucrarea sfințitoare a Bisericii, care transformă tristețea pocăinței în bucurie pascală. Bucuria Învierii va marca apoi tot restul anului liturgic, fiecare duminică devenind o zi de Paști.
În vederea acestui efort spiritual, cu șase duminici înainte de „urcușul final” spre Înviere, Sfânta Biserică ne oferă tot atâtea popasuri duhovnicești, în care vom afla, din cuvântul inspirat al Sfintei Evanghelii, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a ne angaja în această „călătorie spre cerul biruinței” și a o putea finaliza ca următori ai lui Hristos. Astfel, avem mai întâi nevoie de smerenie în rugăciune precum vameșul, de pocăința prin care ne întoarcem la casa părintească din exilul păcatului precum fiul risipitor, de iubirea față de aproapele, criteriul Judecății Obștești și de iertarea celor ce ne greșesc, virtute fără de care nici un efort spiritual nu este deplin.
Duminicile Postului Mare ne călăuzesc și ele spre Înviere prin accentuarea ortodoxiei și ortopraxiei credinței noastre. În prima duminică, numită a Ortodoxiei, se comemorează biruința asupra iconoclaștilor la Sinodul de la Constantinopol din 843, iar duminicile următoare ne oferă model de trăire a dreptei credințe prin Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca.
Iubiți credincioși,
Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, Sfânta Biserica ne oferă un element esențial al identității noastre ortodoxe: cinstirea sfintelor icoane. Timp de peste un secol, unii împărați bizantini au dus un aspru război împotriva icoanelor lui Hristos, ale Maicii Sale și ale sfinților Lui, au condus persecuții împotriva credincioșilor, monahilor, teologilor și clericilor care le venerau și le apărau, văzând în ele dovada vizibilă a Întrupării lui Dumnezeu și a mântuirii oamenilor. Era atacată nu doar dogma centrală a Bisericii – Întruparea –, ci și spiritualitatea ortodoxă, efortul omului de asemănare cu chipul luminos al lui Hristos, precum și modul concret al prezenței Bisericii în lume. Împărații iconoclaști doreau un creștinism secularizat, subordonat statului și controlat direct de puterea imperială.
Represiunile lor s-au lovit însă de rezistența tenace, până la martiriu, a credincioșilor, călugărilor, teologilor și ierarhilor de seamă ai vremii. Aceștia au știut să apere nu doar legitimitatea teologică și duhovnicească, ci și sensul autentic creștin al prezenței Bisericii în societate. Apărând icoanele, chiar cu prețul vieții, ei au arătat că Biserica adevărată este cea care, în cuvintele Sfântului Pavel, comunică oamenilor „taina dreptei credințe”, și anume a credinței că: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între oameni; a fost crezut în lume și S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3, 15-16).
Iubiți fii duhovnicești,
Bisericile noastre ortodoxe pline de icoane sunt cele care mijlocesc în chip concret lucrarea de apropiere a lui Dumnezeu de oameni și a oamenilor de Dumnezeu, dându-ne putința de a simți efectiv prezența mântuitoare și sfințitoare a lui Hristos și a sfinților Lui în viața fiecăruia dintre noi. În biserici, creștinii ortodocși primesc la dumnezeiasca Liturghie atât Cuvântul scripturistic, cât și Trupul și Sângele euharistic ale lui Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. Dar pe lângă Cuvântul și Trupul Domnului, noi primim și Fața blândă și luminoasă, plină de har și împăcare a Persoanei Lui divino-umane. Așa cum scria marele nostru teolog, părintele Dumitru Stăniloae, Hristos vrea să comunice permanent oamenilor nu doar cuvântul Său, ci și „Fața Sa, în Care se cuprind concentrat toate cuvintele Sale” și care „comunică nu numai înțelesuri, ci și putere și viață. Credincioșii vor să aibă cu ei până la sfârșitul veacurilor nu numai cuvântul lui Hristos, ci și Fața Lui umană și prin ea „Fața” Dumnezeirii (…). Căci, fără Fața Lui, în care e concentrată toată intimitatea și căldura față de oameni, cuvântul ar fi distant și teoretic” [1].
Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric și teologic, fiind lipsită de cea mai mică formă de agresiune.
Limbajul istoric al icoanei ne amintește de evenimentele sfinte din istoria mântuirii și ne îndreaptă spre Împărăția cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea și percepe prin simțuri. Prin icoana sfântă se descoperă Dumnezeu în inima noastră, după cum spune Sf. Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana” [2]. Așadar, Evanghelia și icoana nu pot fi despărțite una de cealaltă.
Icoana ne vorbește, de asemenea, tainic-teologic și ne cheamă la rugăciune, devenind prin sfințire „locul unei prezențe harice”, făcând legătura între noi și persoana sfântă zugrăvită pe ea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „…noi privim ca într-o oglindă cu fața descoperită slava Domnului…” (II Corinteni 3, 18).
Între icoană și cel zugrăvit pe ea există o legătură harică primită prin sfințirea ei, adică o apropiere nemijlocită de Hristos și de Sfinții Lui, făcându-o astfel vrednică de cinstire, după cum ne învață Sfinții Părinți ai Bisericii: „Dacă nu te închini icoanei – spune același Sf. Ioan Damaschin –, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu și chip cu totul asemenea. Mă închin icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinților, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu (…); mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruințele și pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfințesc și mă aprind de râvna de a le imita. Căci cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană”, spune dumnezeiescul Vasile [3].
Iubiți fii duhovnicești,
Lupta pentru icoană a fost lupta pentru Fața luminoasă a lui Hristos, pe care este rezumată întreaga credință și viață creștină, întreaga Ortodoxie. Biruința smerită prin martiriu și mărturie a sfintelor icoane în Bizanț a fost triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului secularizator al Imperiului bizantin. În epoca noastră, locul ideologiilor totalitare a fost luat de alte forme subtile de rătăcire a persoanei umane, de la adevărul credinței. În numele unui respect pentru om, greșit înțeles, după 17 ani de la căderea comunismului, vedem cu durere că și la noi Ortodoxia și icoanele ei redevin ținta unor atacuri nedrepte. O arată cele două campanii agresive din toamna anului 2006 pentru eliminarea orei de religie din învățământul public, precum și a icoanelor din școli. Un nou iconoclasm încearcă să-L alunge pe Hristos din conștiința publică, să-i priveze pe copii de învățarea dreptei credințe și de contemplarea Feței Lui divino-umane.
Prezența icoanelor în școli depășește rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la ora de religie, ele fiind imagini sfinte și sfințitoare care oferă autoritate divină în formarea intelectuală și spirituală a tinerei generații.
Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,
Ortodoxia adevărată nu este o religie abstractă. Nu promovează numai idei și valori, ci realizează comuniunea între Dumnezeu și oameni și a persoanelor întreolaltă. A fi ortodox înseamnă a cinsti chipul lui Dumnezeu atât în Hristos, cât și în aproapele nostru, înseamnă a împleti credința cu fapta bună, rugăciunea cu lucrarea, asceza cu slujirea, căci „credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 20). Să ne aducem aminte de inspiratele cuvinte ale Epistolei către Diognet (din anul 190 d. Hr.): „Cum nu-l vei iubi pe Cel Care, mai înainte de a-L iubi tu, te-a iubit atât? Dacă-l vei iubi, vei fi imitator al bunătății Lui. Să nu te minunezi dacă un om poate fi imitator al lui Dumnezeu!” [4].
Iubirea aproapelui o învățăm și o trăim în cadrul Sfintei Liturghii, împărtășindu-ne din Filantropia divină, din iubirea lui Dumnezeu față de om, pentru a bucura și îmbogăți pe alții din prisosul bucuriei noastre. Însăși câștigarea Împărăției Cerurilor, pe care ne-o arată Jertfa Euharistică, este a celor care au hrănit, îmbrăcat și cercetat pe cei sărmani și în nevoi, conform sentinței Judecății celei de obște (Matei 25, 34). Prin faptele noastre bune „ne îmbogățim în Dumnezeu”(cf. Luca 12, 21), prin împreuna-lucrare cu harul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului nostru.
Ca în fiecare an, pentru a ne dovedi prin fapte Ortodoxia concretă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă și acum pe toți slujitorii sfintelor altare și pe toți credincioșii să susțină cu aceeași râvnă tradiționala colectă pentru Fondul Central Misionar. Din acest fond sunt ajutate și împodobite biserici aflate în construcție și reparație, sunt întreținute parohii nevoiașe și așezăminte sociale ale Bisericii – cantine, orfelinate, cămine pentru bătrâni – și e susținut programul filantropic al Bisericii noastre pentru cei aflați în lipsuri și pentru românii ortodocși din afara Țării. Să nu rămânem deci nepăsători față de această sporire în iubire și solidaritate, aducându-ne aminte de cuvintele Apostolului: „Facerea de bine și dărnicia nu le dați uitării, căci cu jertfe ca acestea se mulțumește lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16); „Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau din silă, căci Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună” (II Corinteni 9, 7), „căci dacă e bunăvoință, bineprimit este darul după cât are cineva, nu după cât nu are” (II Corinteni 8, 12).
Jertfind puțin din prisosul nostru pentru semenii noștri, vom câștiga pentru noi la dreapta judecată prisosul milei lui Dumnezeu, înaintea Căruia vom da socoteală pentru înmulțirea talantului Ortodoxiei noastre nepieritoare în Împărăția Învierii. De aceea, întărim chemarea noastră prin cunoscuta binecuvântare și mijlocire din Liturghia Sf. Vasile cel Mare: „Pomenește, Doamne, pe cei ce aduc roade și fac bine în sfintele Tale biserici și își aduc aminte de cei săraci. Răsplătește-le lor cu bogatele și cereștile Tale daruri. Dăruiește-le lor cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”.
(Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
† Teoctist, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)