Paștele, sărbătoarea luminii și a bucuriei

Paștele este în Ortodoxie “sărbătoarea sărbătorilor”. Dacă sărbătoarea este o țâșnire de viață dumnezeiască în creație și ca atare o țâșnire de lumină mai presus de fire, Pastile sunt țâșnirea deplină a vieții dumnezeiești în existența noastră creștină. Natura noastră omenească nu mai e străluminată numai trecător de o rază dumnezeiască, care arată că ea nu e de la sine și singura existență, ci această natură e străbătută deplin și pentru veci de viața dumnezeirii, e transfigurată, pnevmatizată, ridicată din înlănțuirea procesului de corupere continuă care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul în iadul tenebrelor.
De aceea, Paștele e o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea, credincioșii se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!”, până la Înălțarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima: “Hristos s-a înălțat!”, până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârșită a vieții noastre de Duhul Sfânt.
Bucuria aceasta are atâta entuziasm în ea, încât ea e ca o “sfântă beție”, ca o “beție trează” de care vorbește Sfântul Grigorie de Nyssa. E ca o “beție trează”, pentru că e produsă de cea mai autentică dar și cea mai minunată realitate, realitatea neasemănat de frumoasă a vieții veșnice și plenare, mai frumoasă și mai minunată decât și-o poate închipui orice imaginație, motiv pentru care Sfântul Grigorie de Nyssa spune că îngerii nu pun în funcție nici o imaginație, pentru că realitatea pe care o văd întrece orice imaginație.
În iubirea maximă manifestată de Hristos pe cruce e atâta viață și putere că prin ea revine la viață nu numai trupul Său, ci trezește din moarte sau din paralizie și puterile sufletești ale celor din iad. Dar această putere a iubirii ce a mers până la cruce, o actualizează Hristos continuu. El păstrează rănile sale în trupul Său ca o sursă permanentă a iubirii sale, ca o dovadă că Cel ce a înviat nu e altul decât Cel ce s-a răstignit pentru noi. Dacă ar fi altul, învierea Lui și cea viitoare a noastră n-ar avea temeiuri în iubirea Lui și n-am fi pregătiți și noi pentru ea prin iubirea noastră față de El, trezită de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desăvârșire spirituală: “Rănile Tale, Hristoase, care de voie le-ai răbdat pentru noi, le-ai arătat ucenicilor Tăi, punându-le mărturie slăvitei învierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).
Prin pipăirea rănilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestată în răstignire a fost așa de mare, că prin ea a înviat și ne va învia și pe noi, căci o asemenea iubire nu putea fi decât iubire dumnezeiască. Numai în sensul că iubirea maximă, iubirea adevărată este iubire dumnezeiască se adeverește adagiul: “Iubirea în veci nu moare”.
(Dumitru STĂNILOAE, sursa: http://doarortodox.wordpress.com/)