Paștele, în Ghidul iubitorilor de folclor

Paștele se înscrie unui model preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate. Cele trei zile ale Paștelui sunt precedate de alte trei zile, cu valoare simbolică aparținând miturilor regenerării. Prima este Joia Mare, individualizată de obiceiul aprinderii Focului de Joia Mare. Această practică vine ca o prelungire a epocilor culturale anterioare creștinismului, în care asocierea dintre Joe (sau Jupiter) și mitul focului regenerator era nu numai firească, ci și obligatorie. Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle roșii. Obiceiul înroșitului ouălor este preluat și el din precreștinism, unde oul arhetipal a lăsat urme adânci în toate culturile lumii. Peste simbolistica atribuită oului se suprapune acum și aceea a culorii roșii, reprezentare a vitalității, virilității și a vieții înseși. Oul este substitut al divinității primordiale care moare și reînvie la echinocțiul de primăvară. Pasca, preparatul obligatoriu al mesei pascale, are, ca și colacul, forma rotundă a reprezentării cosmice. Mai mult, suprafața păștii este ornată cu păsări și flori, la fel cu reprezentările ornamentale ale pomului vieții de pe cusăturile și țesăturile tradiționale. În mod obligatoriu, pasca trebuie să conțină brânză și ouă, fapt ce subliniază că Sărbătorile Pascale marchează și apropierea debutului anului pastoral și agrar, al germinației. Culturile străvechi credeau despre ou că închide în el miracolul vieții: legile misterioase ale creației puteau transforma vulgarul și neanimatul aliment în ființă vie. Această realitate a generat, de-a lungul mileniilor, o mitologie al cărei motiv principal este oul totemic. Atribuindu-i-se geneza Universului, fragilul și misteriosul obiect a căpătat tot mai multe conotații simbolice, devenind, printre altele și mesagerul Anului Nou, în vremea în care acest eveniment era fixat (conform calendarului lunar), la începutul lunii martie. Ca mesager al reînvierii naturii și reluării ciclului calendaristic anual, oul înroșit devenise deja, pe actualul teritoriu românesc, un obiect care fie că se dăruia, fie că se păstra în casă, mesajul său fiind acela de sănătate și viață lungă (culoarea roșie), dar și unul al fecundității și al belșugului (oul în sine). 32 Pentru ca mesajul să fie și mai clar, ouăle roșii au început să fie inscripționate cu simboluri ce vorbeau despre trecerea timpului, despre semnele zodiacale ale marilor evenimente cosmice, despre linia sinuoasă a existenței, despre bine și rău etc. Aceasta era forma incipientă a oului încondeiat de astăzi, care a conservat micile discursuri ornamentale străvechi, stilizându-le până la cea mai desăvârșită artă. Atunci când ziua Anului Nou a fost fixată, în mod oficial, la 1 ianuarie (după calendarul solar, în primele secole ale erei noastre), majoritatea manifestărilor dedicate acestui eveniment sau transferat, cu timpul, noii date de celebrare. Așa se explică de ce în cortegiul de orații specifice sărbătorilor de iarnă intră și Plugușorul sau Semănatul (Sorcova). Fidel simbolului renașterii și fecundității, oul încondeiat a rămas să reprezinte începutul primăverii, atașându-se de la sine de marele eveniment al Învierii Domnului odată cu apariția creștinismului. De-a lungul a două milenii, statutul său de valoros reprezentant al evenimentului pascal s-a consolidat pe pământ românesc, ajungându-se ca în Nordul Moldovei fenomenul să cunoască o atât de mare amploare încât se poate spune că Paștele înseamnă Învierea lui Iisus și timpul ouălor încondeiate. Între aceste două mari cicluri festive (sărbătorile iernii și cele ale primăverii), datina fixează o serie de sărbători de mai mică sau mai mare amploare, fiecare individualizându-se prin obiceiuri specifice, conform calendarului creștin și al celui popular. Ultimul reliefează două aspecte preponderente: agrar și pastoral.
(Sursa: Ghidul Iubitorilor de Folclor, Centrul Cultural Bucovina – Centrul Pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale)