Pașii statuilor

Mii și mii de ieșeni trec zilnic prin preajma statuilor urbei. Le onorează cel mult cu o privire fugară – dacă nici asta nu-i prea mult spus. Statuile-s ca teii: participă la constituirea peisajului stradal, însă reprezintă accente doar pentru călătorii veniți întâia oară în „orașul de pe cele șapte coline” (care șapte, c-am numărat 11 numai pe o latură!). Iar statuile Iașului… au călătorit și ele, într-o continuă migrație bizară și neliniștită, proprie capitalei moldave. Ce poate părea mai definitiv în geografia orașului decât un personaj în bronz nemurit pe soclu? Și totuși, la Iași, fie politicalele, fie nehodina edililor, au tot strămutat statuile că nu mai știi… care și pe unde a umblat!
Monumentul lui Gh. Asachi, din fața școlii cu același nume de pe bulevardul Șt. cel Mare, a fost dezvelit, inițial, în față la Trei Ierarhi. Puțină lume știe că, la baza soclului, se află (acum) cripta în care odihnesc osemintele „primului învățător din Moldova” și ale soției sale, Elena Asachi. Statuia, dăltuită în marmură albă de excelentul meseriaș Ion Georgescu (1890), a fost mutată după numai 6 ani în fața clădirii noului Teatru Național. N-a avut liniște nici acolo: în 1905 a trebuit să cedeze locul statuii lui Alecsandri, așa că… iarăși a pornit la drum, împinsă pe drugi rotunzi de stejar. I s-a ales noul amplasament în fața Școlii Asachi, unde nu-i pusă decât parțial în valoare din pricina gardului ce-o desparte de bulevard. Cine (și cum?) să mai vadă cele două basoreliefuri laterale?
Nici Eminescu, urcat în statuie, n-a avut parte de tihnă. Eram student în anul I când, într-o noapte, statuia datorată lui Schmidt-Faur (un bucureștean de origine cehă) a-nceput să coboare iavaș-iavaș Copoul, atârnată dizgrațios de brațul unei macarale. Ca să fi fost amplasată în fața Universității, a trebuit mutat monumentul lui A.D. Xenopol (va ajunge, pentru scurt timp, în fața Hotelului „Continental”). După așezarea lui Eminescu în fericitul ax de perspectivă al Copoului, Xenopol s-a întors de unde plecase. Și bustul lui Eminescu din grădina Copou a călătorit câțiva zeci de metri, pentru a ajunge – sper, definitiv – sub coroana teiului sfânt.
Ca să nu mai vorbim și despre statuile distruse. Legionarii au topit statuia lui Gh. Mârzescu, din Piața Cuza Vodă (1940) și bustul lui I.G. Duca, iar comuniștii, la rându-le, au trimis la topit statuia lui Maiorescu (preschimbată în clanțe și scrumiere pentru uzul Universității), pentru ca, în 1951, să demoleze cu târnăcoapele Monumentul Unirii (1924). A trebuit refăcut și amplasat, desigur… în alt loc. Ciudat: românii nu cunosc tihna nici când ajung în bronz, pe soclu!
Ca să nu uit: pe unde (și de ce?) s-o fi călătorit bustul lui Traian Chelariu din fața Universității sucevene?
P.S.
Profund emoționat de valoarea tot mai aproape de zero a textelor de muzică ușoară, sussemnatul anunță înființarea trofeului „Zbârciogul de aur”, destinat să încoroneze cele mai calpe și mai tâmpe compuneri poetice puse pe note. Trofeul, turnat la atelierele de la Ciurea, înfățișează în mărime naturală buretele Gyromitra esculenta, popular „zbârciog”.
Punctajul va ține seama de frecvența folosirii rimelor iubire/fericire, noapte/șoapte, flori/mii de culori, mine/tine, vise/deschise și a celorlalte din categoria „pe oliță-n grădiniță”, urmând să aprecieze cu precădere cantitatea de vid ideatic tezaurizat strofă de strofă.
La sfârșitul fiecărui trimestru vor fi date publicității nominalizările, cu reproducerea versurilor riguros selectate (sugestiile publicului sunt binevenite). Vreau să cred că, de Sf. Ignat, Uniunea Compozitorilor nu va ezita să găzduiască festivitatea de premiere. Taguri: manufactură, nerușinare, impostură.