Pașii postirii spre Înviere

Postul Mare ne arată calea pe care o urmăm spre a primi cu cinstea cuvenită sărbătoarea Învierii Mântuitorului Hristos, spre propria noastră înviere care, dacă începe de acum, din această viață, ne va face casnici ai lui Dumnezeu, chiar dacă vom trece prin moartea trupească. Sfinții care însemnează popasurile duminicale ale Postului Mare au arătat prin întreaga lor viață și mărturisire care sunt lupta duhovnicească a omului și roadele acesteia.
Trei dintre duminicile Postului Mare sunt închinate unor sfinți care au trăit și arătat altora cum trebuie dusă lupta duhovnicească pentru a se îndumnezei prin har omul în întregimea sa. Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, egumenul mănăstirilor din Sinai, și Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, viețuitoare în pustia Iordanului, reprezintă pentru noi, creștinii ortodocși, un model de viețuire duhovnicească și de înălțare a existenței noastre până la Tronul lui Dumnezeu. Îndumnezeirea omului prin harul Duhului Sfânt, după o viețuire în lupta cu patimile trupești și sufletești, și dobândirea celor mai înalte virtuți, ca urmare a pomenirii neîncetate a Numelui Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, este răspunsul la chemarea inițială din partea Ziditorului de a crește și a ne înmulți. Creșterea aceasta în duh ne face comesenii Împăratului la Cina Lui cea minunată, care încheie istoria devenirii umanității într-o atmosferă de sărbătoare permanentă. Cum se poate face însă această lucrare duhovnicească ne învață Biserica prin exemplul viu al celor trei sfinți pe care îi pomenim în duminicile a doua, a patra și a cincea ale Postului Sfintelor Paști.
Sfântul Grigorie Palama apără învățătura despre harul lui Dumnezeu care lucrează în chip nevăzut în inima omului. Acest har, care menține viața, îl poate schimba pe om din făptura cu „haine de piele” sau animalul care s-a dovedit a fi omul după cădere, în făptură cu „haină de lumină”, după menirea ei dintru început. Pentru aceasta însă, omul trebuie să se străduiască în ținerea minții treze la chemarea permanentă a lui Dumnezeu.
Cuviosul Ioan Scărarul, autorul lucrării care i-a și dat supranumele, îi îndeamnă pe oamenii care voiesc desăvârșirea să se lepede de patimi și să se unească pe cât posibil cu dumnezeirea, prin harul Duhului Sfânt. Felul în care punctează acest cuvios lucrarea minții și a sufletului în despătimire și dobândirea virtuților este atât de frumos și pedagogic, încât Părinții Bisericii au simțit nevoia ca această lucrare și viețuirea minunată a egumenului sinait să fie un exemplu demn de urmat pentru creștini în fiecare post al Paștilor. Mănăstirea Rugului Aprins, așa cum se numea așezământul de la poalele Muntelui Sinai înainte de a fi închinat Sfintei Ecaterina, amintește permanent de vedenia lui Moise a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. De aici și îndemnul la rugăciunea neîncetată, pentru că rugul, deși arde, nu se mistuie niciodată.
Sfânta Maria Egipteanca, împlinind cuvintele Mântuitorului, a devenit din păcătoasă mare virtuoasă și bineplăcută lui Dumnezeu. Pustia Iordanului, acel loc în care S-a retras Mântuitorul Hristos după scufundarea în apele repejunilor râului din Israel, devine pentru tânăra Maria loc de viețuire și luptă permanentă pentru a scăpa de patimi și a dobândi din ce în ce mai mult harul și îndumnezeirea. Părintele Zosima, în vremea retragerii sale din această perioadă a Postului Paștilor, după obiceiul frumos al mănăstirii sale, vede un înger în trup, o ființă schimbată și îndumnezeită, care poate zbura și trece Iordanul. Uimit de așa ceva, el primește învățătură de la fosta păcătoasă și ajunge vrednic să o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos, pe care ea Îl cunoștea în modul cel mai direct și apropiat cu putință, însă până atunci numai în duh. Gustând cu adevărat din Mântuitorul, Dumnezeu Cel înviat și șezător de-a dreapta Tatălui, Cuvioasa Maria se grăbește să plece în acea Împărăție, pentru care se pregătise vreme de patru decenii. Asemenea Sfântului Ioan Scărarul, care petrecuse patruzeci de ani în chilia din peștera pustiului sinait, Maria primește să învețe o lume întreagă prin viețuirea ei minunată, care se constituie astăzi într-un model demn de urmat de fiecare creștin în parte.
Cum putem urma astfel de modele de desăvârșire, însă fără a fi total descurajați, văzând distanța pe care o avem de parcurs până la acea înălțime duhovnicească? Ce ne poate face să rămânem cu mintea întreagă făcând comparație între noi și acești sfinți care sunt pentru noi pilde în petrecerea vieții duhovnicești? În primul rând, să ne gândim că drumul acesta, care încape astăzi în câteva pagini, pentru ei a fost îndelungat. Patruzeci de ani s-au nevoit Cuviosul Ioan și Maria Egipteanca. Unul începând viețuirea de monah evlavios, iar alta, aceea de păcătoasă care a ajuns la pocăință. Rugăciunea minții coborâte în inimă, asupra căreia insista atât de mult Sfântul Grigorie Palama, este exercițiul necesar păstrării harului dumnezeiesc și a minții curate de gânduri și pofte care ne îndepărtează de chemarea noastră inițială în a crește frumos la înălțimea și starea „bărbatului desăvârșit”. Rugăciunea, privegherea și postirea de dragul lui Dumnezeu ne vor desțeleni pământul pentru ca sămânța aruncată de Semănător să poată încolți, crește și apoi rodi însutit pentru folosul nostru, dar și al celor care ne înconjoară și care au nevoie de dragostea și sprijinul nostru. Postul acesta să-l petrecem cu gândul la pildele vii ce ne sunt puse în față, care ne arată că îndumnezeirea este posibilă, numai să dorim și să ne străduim să ajungem la ea cu tot sufletul nostru.
(Pr. Eugeniu Rogoti , Ziarul Lumina)