Pascal sau pariul credinței în modernitate

Blaise Pascal (matematician, fizician și filozof francez, s-a născut la data de 19 iunie 1623, la Clermont și a murit pe 19 august 1662, la Paris) rămâne spiritul care caută și află pe Dumnezeul-foc mistuitor al inimii omului, pe Dumnezeul mângâietor al neputințelor lui, în care omul își găsește toată fericirea și adevărul deplin. El demonstrează că, într-adevăr, credința în Dumnezeul cel viu și personal este nu doar posibilă în modernitate, ci că ea potențează la maximum modernitatea, revelând subiectului gânditor identitatea sa profundă, dimensiunea sa plenară. Acesta este sensul apologiei sale. A-l citi pe Pascal, a-l înțelege, înseamnă a-l urma pe calea unei autentice experiențe de sine, în care credința și modernitatea se purifică, se aprofundează și se completează reciproc, într-o întâlnire a imensităților.
Unii oameni nu doar au un destin, ci ei înșiși sunt un destin. Destinul nostru, al tuturor. Ceea ce ei trăiesc și spun ne angajează pe toți. Ei ne deschid viitorul. Și paradoxul este că acești oameni prefigurează destinul nostru în măsura în care sunt în modul cel mai autentic ei înșiși. Experimentează ca într-un laborator secret în ei înșiși ceea ce trebuie să devină pentru mulți din apropiații lor un drum al adevărului și al libertății. Pascal este unul dintre acești oameni.
Autorul Cugetărilor apare la o primă lectură nu ca un om al trecutului, apărând ideile unor vremi revolute, ci mai degrabă ca un om al viitorului. Cum prefigurează destinul lui Pascal pe al nostru? Ce lumină emană din el pentru noi astăzi?
Pascal nu este omul unui anume sistem de gândire, ci al unei experiențe care face să spargă toate sistemele. Pascal este un om care a făcut experiența lui Dumnezeu. Nu doar o vagă apropiere mistică, ci o întâlnire a lui Dumnezeu celui viu și personal al Scripturii, el a fost prins de Dumnezeu, ars de iubirea lui Dumnezeu cel apropiat și totodată ascuns al proorocilor. Or, această experiență el a făcut-o în contextul modernității care tocmai se năștea, cu sensibilitatea și exigențele unui om care pe neașteptate a schimbat universul.
La confruntarea dintre două lumi
Viziunea antică și medievală a unei lumi închise, armonioase se prăbușise, lăsând spiritul uman în față cu infinitul nemărginit, fără puncte de reper. Dar în același timp omul a descoperit insuficiența sa, a luat cunoștință de sine și de măreția sa, prin știința care se năștea. O știință care se emancipa de sub tutela autorității și a tradiției și care înțelegea să se construiască ea însăși, prin forțele proprii ale rațiunii, având ca singură bază experiența. Se năștea individul, subiect autonom, plecat în cucerirea universului și care se considera capabil să se conducă și să se construiască prin propriile sale lumini.
Pascal se situează în această lume nouă. Totuși, la el, credinciosul și omul de știință nu trăiesc separat, ca la Descartes. Ei nu se ignoră. Din contră, ei dialoghează. Meritul lui Pascal este în primul rând acela de a fi asumat în demersul credinței sale revoluția care se opera atunci în spirite și prin care subiectivitatea cucerea statutul său de referent universal. Condiția umană asupra căreia el reflecta nu este doar aceea a omului atemporal, situat cumva în afara istoriei, ci este aceea a omului care tocmai își face intrarea în modernitate.
Descoperirile lui Copernic care vorbeau despre dubla mișcare a planetelor în jurul lor și al soarelui, reluate și confirmate de observațiile lui Galileo Galilei fac să explodeze viziunea cosmică medievală conform căreia Pământul este centrul imobil și absolut în jurul căruia gravitează întregul univers. Globul terestru devine o planetă printre altele, care se învârte în jurul soarelui, ea nu este nici centrul universului, nici măcar centrul universului solar. Omul se găsește în fața unei dezlănțuiri de lumi, un delir al universului pe care inventarea lunetei astronomice în 1609 îi permite să-l întrevadă parțial. Pentru prima dată, omul se vede aruncat într-o lume care scapă percepției lui, ale cărei margini sau centru nu mai pot fi bănuite. În acest cosmos fără măsură, „sferă infinită al cărei centru este peste tot și circumferință nicăieri”, omul nu își mai știe locul. El este vizibil rătăcit și căzut din locul său fără a putea să se regăsească. El a pierdut toate coordonatele și, dintr-odată, identitatea sa. Abandonat unei lumi pe care nu o mai stăpânește prin rațiune și care pare să-l ignore total, omul a devenit, după expresia lui Sartre, un „sinistru cosmic”.
Pariul credinței
Modernitatea l-a condus pe Pascal la o credință interiorizată, respectuoasă a tainei lui Dumnezeu și a măreției omului. Acesta nu era un drum ușor. Pascal a îndrăznit să fie în sânul Bisericii un mădular gânditor, după propria sa expresie. El nu s-a mulțumit cu credința primită, ci a deschis un drum, iar acest drum trebuie într-o zi să devină al nostru.
„Învățați-vă cel puțin neputința să creadă – spunea el contemporanilor săi sceptici – pentru că rațiunea vă îndeamnă, și totuși nu puteți. Lucrați să vă convingeți nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Vreți să vă vindecați de necredință și cereți leacul; întrebați-i pe cei care erau legați ca și voi și care vor să parieze acum tot binele lor, sunt oameni care au găsit drumul… urmați felul cum au început și ei: socotind că au credința, luând apă sfințită, ascultând Liturghia. La un mod firesc, veți ajunge la credință și vă veți smeri.
Ce rău ați îndura dacă ați apuca pe această cale? Veți fi cinstiți, fideli, umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevărați. Nu vă veți mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări. Vă spun că veți câștiga chiar din aceasta; și că prin fiecare pas pe care-l veți face pe acest drum certitudinea câștigului va crește și atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscați că veți recunoaște până la urmă că ați pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care nu ați dat nimic în schimb… Acest discurs vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Ființe infinite și indivizibile căreia el își supune toată ființa, pentru a i se închina; supuneți-i și voi ființa voastră pentru binele vostru și pentru slava sa.”
(Augustin Păunoiu)